Castelul de la Merțișoara, conac de vânătoare sau sediu de cooperativă agricolă

309

Nici una nici alta, o simplă ruină

Vorbind într-un număr trecut al periplurilor noastre imaginare prin istoria Banatului am scos în evidență meritele de bun administrator al primului guvernator al locurilor, după preluarea administrației de la Imperiul Otoman.

Contele feldmareșal Claudius Florimund de Mercy deși a fost un vajnic militar ce a bătut toate drumurile și tranșeele Europei de sud și centrale cu prilejul nenumăratelor conflicte în care a fost implicată Casa de Austria a avut totuși o înclinația deosebită spre o activitate mai civilă și mult mai pașnică. Poate tocmai meleagurile văzute și exemplele de bună gospodărire ce le-a găsit l-au implicat atât de mult în revitalizarea țării Banatului pe care a primit-o în administrare.

În destul de scurt timp a reușit să traseze principalele linii de dezvoltare ce aveau să transforme bucata asta de provincie în grânarul continentului alături de la fel de mănoasa Vale a Padului din nordul italian.

Mai existe încă urme ale trecerii acestui cavaler prin locurile noastre. A existat chiar un sat chivernisit cu numele său. Satul există în continuare chiar dacă din motive stranii în timp i-a fost schimbat numele de parcă cel de Mercydorf (Merțișoara), Mercyfalva ar fi fost de ocară. Dar e mai simplu să stergi cu buretele peste un trecut pe care nu-l înțelegi și să adopți numele mai simplu de Carani. După cum se știe puterea populară de sorginte bolșevică nu putea să sufere vechile denumiri pe care le dorea uitate. Se credeau la putere pe veșnicie și aveau strania impresie că istoria a început odat cu tătucii ruși sau cel mult odată cu bărbosul Marx. Azi satul este parte componentă a comunei Sânandrei dar păstrează încă numele ce nu spune nimic.

Deși localitatea actuală este destul de nouă în Banat, mai circulă unele povești că acolo s-ar fi aflat în timpuri mai îndepărtate alte două localitați cu numele de Surduc (Surduk) și de Karoly. Sunt menționate în înscrisuri din 1717. Poate era una și aceiași localitate dar cu nume diferite în funcție de populația băștinașă.

În anul 1733 baronul Franz Anton Leopold Ponz, baron de Engelshofen, pune bazele localității de coloniști. Anul pomenit pare a fi eronat dacă ținem cont că a întrat în funcția de guvernator interimar în anul 1740. Sau poate a făcut-o dintr-o altă funcție inferioară. Lui îi revine meritul de a pune bazele satului chiar dacă este creditat mai ilustrul sau înaintaș.
Numele inițial vine de la contele mai sus pomenit. Contele Mercy, care avea și un palat în Timișoara, de care vom mai vorbi pe larg, și-a dorit și o reședință secundară mai departe de Cetatea Timișoarei și de mlaștinile sale unde era un veșnic șantier. A ales colinele molcome de la nord de oraș ce aduceau cu dealurile din Italia cu care era atât de obișnuit din campaniile militare.

La început aici a fost în plan doar un mic conac unde ar fi fost locul ideal pentru partide de vânătoare cu protipendanda timișoreană. Dar în timp moșia și acareturile au tot crescut ajungând la statutul de castel. Nu avea dimensiunile unui castel medieval apusean dar liniile elegante și sobre denotă grija unui constructor priceput dar și a unor arhitecți rutinați în arta europeană.

Castelul Mercy a fost construit destul de repede în anii 1733 – 1734. Au robotit cu spor meșterii italieni și spanioli ce aveau o oarecare experiență în edificarea unor astfel de clădiri. Acum în epoca noastră este declarat monument istoric, cu codul LMI TM-II-m-A-06192. Dar mare lucru nu se poate distinge din fosta măreție a locurilor.

Este destul de sigur că guvernatorul Mercy nu a apucat să locuiască în castel, deoarece a decedat în 1734, an în care a fost terminat și castelul. Poate doar a poposit în apropiere sau într-o anexă mai puțin impozantă. După unele informații mai greu de verificat pe acele locuri ar fi fost o proprietate a unui demnitar turc ce avea de asemenea funcțiune de reședință de vară. Sigur aerul era mai respirabil pe acele dealuri și verile mult mai suportabile. După îndepărtarea din Banat a turcilor locurile aveau să cadă în ruină.

„Castelul contelui Mercy” dar și domeniul din jur doar îi poartă ilustrul nume dar a trecut de la un proprietar la altul fără a avea legătură cu înaintașul lor. Se știe cu precizie de un anume conte Janos Saurau ce a cumpărat domeniul Jădani-Cornești (Zsadany) de la autoritățile aulice. Apoi între anii 1805 și finalul anilor 1860 aici a locuit și administrat domeniul o familie maghiaro-spaniolă a nobilului Arpad Lo-Presti de la Fontana D’Angioli. Apoi timp de patru ani, până în 1874, locurile au aparținut unui anume conte Janos Bariyai.

Cum vremurile erau tulburi și moșiile se câștigau și întrețineau cu mare greutate dar de pierdut se pierdeau extrem de repede Domeniul și castelul ajug în posesia unui anume Francisc Féger om înstărit ce avea să dea o nouă strălucire locurilor. Ultimul descendent cunoscut al acestei familii avea să fie Oskar Féger ce a stăpânit locurile până în 1931. După moartea sa, castelul a fost moștenit de urmașii săi, până la naționalizarea de după 1948.

Întreagă proprietate a revenit statului comunist ca gospodărie agricolă. Impozantul castel de odinioară a ajuns, după colectivizarea agriculturii, sediu C.A.P., iar încăperile castelului au fost transformate în birouri tovărășești.

În 1979 clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice și a dăinuit chiar și în vremea comuniștilor dar a ajuns o ruină după ce, în perioada tulbure care a urmat răsturnării regimului totalitar.

Epopeea a continuat prin diverse vânzări. A ajuns la un timp și sediul unei intreprinderi de morărit. Dar paragina a început să lucreze. Au căzut decorațiunile de pe ziduri, apoi tencuiala. Lemnăria a putrezit sau a fost pusă pe foc de cei fără căpătâi ce bântuiau prin zonă.

Foarte greu de închipuit că din „castelul Saurau-Féger” cum mai este cunoscută clădirea s-ar mai putea salva ceva. Eforturile financiare ar fi prea mari fără o intervenție masivă a statului.

Satul Carani se situează la nici 20 de kilometri la nord de municipiul Timișoara, iar în apropiere se mai află localitatea Călacea (5 km), iar la est satul Cornești, un important centru de locuire din epoci îndepărtate, după cum au relevat cercetările arheologice din zonă. Nu departe se află și un alt loc plin de istorie, Hodoniul, cel legat de ilustra familie bănățeană a Babeșilor. Prin aceste locuri se prelinge agale un pârâu ce a dat numele actual al satului, Caran. Numele apei ar fi o moștenire din limba turcă (Karan).

Carani a fost întemeiat în anii 1933-1735 de coloniști italieni, dar și o minoritate de spanioli, aduși aici de autoritățile Habsburgice în masivul efort de colonizare a Banatului cu populații vest-europene. A fost numit satul lui Mercy, în amintirea feldmareșalului ce a început eforturile de refacere a regiunii. A fost unul dintre primele sate de coloniști, fondat și locuit inițial exclusiv de italieni, fiind singurul astfel de așezământ majoritar italian din întreg Banatul. Aceștia erau crescători de viermi de mătase, scopul aducerii lor fiind evident acela de a naturaliza și în Banat producția de viermi de mătase. Clima destul de blândă era potrivită pentru plantațiile de dud atât de necesare.
Mercydorf a fost a fost unul dintre primele sate coloniale ale Banatului (după Aradul Nou, Freidorf, Guttenbrunn( Zăbrani) și Beschenowa Nouă (Dudeștii Noi). Primii coloniști italieni, care s-au stabilit aici au venit împreună cu preotul lor Clemens Rossi, care nu a fost doar primul preot care a înființat parohia în 1734, dar a instruit copiii din așezare în limba italiană, în principal în religie dar și în știința de carte în general, lucru obișnuit la acea vreme.

Dspre abatele Rossi este interesant de știut că a avut și funcția de inspector general al manufacturilor de viermi de mătase. Semn că se punea un mare accent pe această îndeletnicire în dezvoltare.
Potrivit dr. Erich Lammert, francezii s-au stabilit la Mercydorf în 1752 și 1770, ceea ce a dus la dificultăți de comunicare în sat și în biserică. După 1763, satul s-a extins cu soldați demobilizați și germani din Lorena. Urmarea a fost că trebuiau slujitori bisericești, care să predice în trei limbi în biserică. Mai era nevoie și de slujbași de stat ce să se poată înțelege cu aceste neamuri de origini diferite.
Mai târziu au început să fie aduși aici noi valuri de coloniști, de data aceasta francezi și germani din Alsacia-Lorena. Primii dintre ei au venit pe la 1752, apoi din nou la 1763, astfel că pe la 1770, localitatea a devenit preponderent „franceză” sau italo-franceză. Slujbele religioase erau ținute în trei limbi: italiană, franceză și germană. Însă cu timpul s-a impus elementul german, predominant în restul Banatului.

Cu timpul, elementul german a fost păstrat în limba populației mixte, iar așezarea italo-franceză s-a transformat într-un sat șvab. Se mai pomenește și de adaptare mai grea a francezilor și a spaniolilor la clima bănățeană. Mulți din ei au pierit din cauza molimelor. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în perioada trecerii dintre secolele XVIII și XIX, deoarece primul învățător german cu calificare a fost semnalat în școala din sat. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Caraniul (Mercydorf) se transformase deja într-un sat șvăbesc.

Potrivit datelor adunate de Margot Limmer, populația din Mercydorf era formată din 137 de persoane în 1734. În 1769 numărul a urcat la 869, iar un an mai târziu a ajuns chiar la 1.288 de persoane, iar aproximativ 1771 a scăzut din nou până la 812. Potrivit dr. Lammert aici au fost 191 de case în 1778 și 114 copii de școală, iar în 1880 din cei 2.064 de locuitori, 320 erau școlari. În 1910, locuiau în satul șvabesc 1.304 de germani, dintre care, este interesant de menționat, 87 la sută din populația înregistrată erau germani. Până la recensământul din 1977, procentul germanilor s-a scăzut la aproximativ 35%; din cei 1.991 locuitori ai satului, doar 690 de oameni erau încă germani. Prin recensământul din 1992 nu numai că numărul germanilor a scăzut din nou, ci și populația totală. Dintre cei 1.695 de locuitori cunoscuți, 134 de persoane erau de origine germană, restul era format din 1.425 de români, 68 de unguri și alți 68. Iar în februarie 1996 mai erau doar 52 de germani în sat.

„Castelul”, ce de fapt de la bun început, a fost imaginat ca un conac mai impozant, este așezat în coasta unui loc înclinat. În partea dinspre vale exista un parter destinat probabil unor funcțiuni practice și un etaj, care pe partea opusă a edificiului devine parter, aflându-se la aceiași cotă cu grădina.

Parcul era amenajată, cu mult gust după stilul baroc. Grădina avea de asemenea o pantă lină ce punea în valoare amenajarea verde. Cu siguranță arbori și arbuști ornamentali au supraviețuit și de la vechiul proprietar turc fiind cunoscută măiestria acestora la îngrijirea grădinilor de flori. Pe fațada principală exista două uși dispuse simetric fața de centrul corpului de clădire.

Cele două intrări nu par a fi modificări ulterioare. La ambelor căi de acces se găsesc scări de piatră, după moda de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Acestea sunt ancorate cu întărituri din fier forjat. De asemenea, pe treapta de sus a uneia dintre scări se găsea o inscripție, din care se mai pot distinge doar trei cifre: 1, 7 și 2.

O fântână arteziană ce improspăta aerul din centrul grădinii era înconjurată de două poteci ce porneau de la cele două intrări.
De asemenea pentru a mai înmuia oarecum sobrietate fațadei aceasta este dotată cu o loggie cu stâlpi de lemn, pentru a da o oarecare asemănare cu palatele italiene.

Construcția nu a fost unitară de la început. În timp au fost adăugate elemente ulterioare după gustul diferit al diverșilor proprietari. Prima formă a fost oarecum mai simplă. Un corp masiv de formă dreptunghiulară ce a mai primit în timp o altă parte susținută de arce. Acolo era de fapt un peron la care se adăpăosteau trăsurile cu cei înstăriți. Ulterior acele arce au fost modificate pentru a părea de tip gotic medieval. Era un artificiu des folosit pentru a da o aparență de mare vechime.

În apropiere se aflau și grajdurile pentru animale de asemenea temeinic zidite.

Sigur că viața efervescentă a unei așezări rurale a mai necesitat și alte multe acareturi: magazii, șoproane, foișoare sau ateliere. Dar toate acestea au dispărut pe rând așa cum va dispare în curând și clădirea principală ce este o ruină tristă.

Peste drum de palat erau grajdurile ce adăposteau caii de rasdă pentru trăsuri și călărie dar și animalele de povară și muncă. Tot acolo trăiau și rândașii și personalul casnic.

Dar amintirile nu pot ține loc de bune intenții. Cu sume importante s-ar mai putea restaura câte ceva. Dar întreg ansamblul este desigur menit pieirii.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ