Munții Poiana Ruscă, în trecut unul dintre cel mai puțin primitoare locuri din România, au ascuns unele dintre marile bogății naturale din țară. Marmura, uraniul și fierul au schimbat istoria ținutului sălbatic.

Bogățiile naturale din Munții Poiana Ruscă au fost exploatate de aproape două milenii. În vremea dacilor și romanilor, în munții Hunedoarei existau mine de fier și se scotea marmura, iar materialele ajungeau în colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, orașul antic înființat de romani în țara Hațegului.

Din secolul al XIX-lea, exploatarea zăcămintelor din Munții Poiana Ruscă a luat amploare, iar odată cu noile mine și cariere deschise de-a lungul timpului, micile așezări de pe culmi și din văile adânci ale ținutului izolat de păduri s-au dezvoltat. Unele au ajuns suprapopulate la începutul secolului trecut, datorită minelor care atrăgeau tot mai multe familii în zonă.

„Dintre ținuturile muntoase, cea mai deasă populație o are Poiana Ruscă (27 de oameni pe kilometru pătrat), o regiune relativ suprapopulată în raport cu întinderea mică a terenului cultivabil de o calitate inferioară și cu marea răspândire a suprafețelor împădurite”, arăta etnologul Romulus Vuia, în 1925.

La sfârșitul secolului XX, cele mai multe dintre exploatările miniere din Munții Poiana Ruscă au fost închise. Comunele unde acestea au funcționat au intrat în declin și sunt afectate de fenomenul depopulării. Câteva locuri din Munții Poiana Ruscă au rămas, însă, în istorie, pentru bogățiile naturale care au făcut cunoscută regiunea.

Cariera de marmură Rușchița

La capătul drumului din munți, care traversează două foste sate de mineri Rușchița și Rusca Montană, funcționează de la mijlocul secolului al XIX-lea faimoasa carieră de marmură de Rușchița, aflată încă în activitate. Peste trei milioane de tone de marmură au fost extrase de aici, de-a lungul timpului.

Cariera de marmură Ruşchiţa se află în sudul munților Poiana Ruscă la limita județelor Caraș-Severin și Hunedoara.

În trecut, aici lucrau atât localnici din Rusca și Rusca Montană, cât și oameni din satele Ținutului Pădurenilor din Hunedoara, care treceau munții din Lunca Cernii, pe drumuri forestiere de 10 – 15 kilometri, pentru a munci în județul învecinat.

Cariera de marmură Rușchița, un loc specatculos prin înfățișarea lui, ocupă mai mult de 40 de hectare, iar de aici sunt tăiate blocuri uriaşe de marmură de diferite nuanţe, alb la gri, roz, roz-gălbui şi roşiatic. Unele au ajuns în componența unor clădiri faimoase din Europa, ca Domul din Milano, Parlamentul din Budapesta și Casa Poporului din București.

Uraniul de pe Vârful Boului

Munții din vecinătatea carierei de marmură au ascuns și ei numeroase bogății. La marginea satului Rușchița, în trecut, peste 2.000 de oameni lucrau în minele de fier, plumb și zinc, dar și în exploatarea de uraniu și thoriu de pe vârful Boului (1.225 metri).

Cele mai multe dintre minele de la Rusca Montană, inclusiv cea de uraniu, au fost deshise în anii ’50 și au funcționat patru – cinci decenii. Între timp localitățile Rușchița (video) și Rusca montană, apropiate lor au fost transformate în mici orașe muncitorești.

Exploatările au fost închise în anii ´90, lăsând în urma lor cele două sate pitorești, împânzite de clădiri ruinate.

„Oamenii au început să plece din anii ´90, când s-au închis minele. E greu să vă imaginați forfota care era pe aceste străzi pustii și cât de aglomerate erau blocurile în care locuiau familiile de muncitori din minele de plumb și fier, la mina de uraniu, nefamiliștii și lucrătorii de la marmură. Acum, blocurile stau să se prăbușească”, relata Gigi, un fost miner din Rușchița.

Cariera de la Crăciuneasa, un secol de exploatare

În județul Hunedoara, cele mai multe cariere de piatră naturală deschise în Munții Poiana Ruscă au avut o soartă diferită de cariera de la Rușchița. Au fost părăsite de mai mulţi ani, după o exploatare intensă în deceniile de comunism.

Cariera de talc şi dolomită de la Crăciuneasa (video), aflată la circa 20 de kilometri de Hunedoara, pe valea Govâjdiei, a fost înfiinţată în anul 1913, fiind prima astfel de carieră exploatată în România.

Cariera a funcţionat timp de aproape un secol, până la mijlocul anilor 2000, iar minerale extrase de aici au fost folosite în special ca materii prime în combinatul siderurgic din Hunedoara.

În jurul exploatării, s-a dezvoltat un complex industrial întins pe zeci de hectare, legat de Hunedoara printr-o cale ferată minieră. După închiderea carierei, vechile clădiri industriale şi de locuit din împrejurimile sale s-au ruinat, cu timpul, iar o pădure de brad, pin şi mesteacăn creşte pe terasele sale.

Cariera de marmură de la Alun

Mai redusă ca întindere față de cariera de la Rușchița, o altă carieră de marmură din Munții Poiana Ruscă a devenit faimoasă prin istoria sa.

Se află la marginea satului Alun (video), la 35 de kilometri de Hunedoara, o așezare acum aproape părăsită, deși în trecut aici trăiau peste 100 de familii. Istoria carierei de marmură din satul Alun a început în secolul al XIX-lea. Marmura de Alun a fost exploatată la început de statul austro-ungar, apoi de fraţii italieni Roja și de statul român.

În anii ’60, materialele din cariera de lângă satul Alun au fost folosite la construcţia drumului de la intrare în sat, iar în deceniile următoare, de aici au fost extrase blocuri de piatră folosite la construcţia Casei Poporului. Din satul Alun (video) îşi au originea coloanele de marmură ce împodobeau vila familiei Ceauşescu din cartierul Primăverii.

Cariera de marmură din satul Alun a intrat în conservare de la începutul anilor ´90. Pereţii uriaşi ai săi încă strălucesc sub razele soarelui, iar locul pustiu a devenit o atracţie turistică.

Ținutul fierului din Munții Poiana Ruscă

Zăcămintele de fier din ţinutul Hunedoarei au fost exploatate încă din Antichitate, iar cea mai mare mină de fier din România secolului XX a funcţionat la Ghelari,  un sat din Ţinutul Pădurenilor, aflat la circa 15 kilometri de Hunedoara.

Minereurile provenite din exploatările de la Ghelari şi Teliuc erau „înghiţite” de combinatul siderurgic de la Hunedoara, unde erau prelucrate, iar aproape 5.000 de oameni, mulți veniți din alte zone ale României, munceau aici în anii ’70 și ’80.

Alte mine de fier din Munții Poiana Ruscă funcţionau la Alun, Arănieş, Lunca Cernii şi Vadu Dobrii (video), iar minereurile complexe se extrăgeau de la Muncelu Mic, Boia Bârzii și Bătrâna.

„Mina de la Muncelu Mic, unde lucrau peste 800 de oameni, a fost închisă la mijlocul anilor ’90. Apoi imediat, căutătorii de fier vechi au curățat toate văile din jur de tot ce era de fier, la fostele mine. Terenurile lor au fost înghițite apoi de pădure”, spune Dumitru Valentin, un fost miner de la Muncelu Mic.

În prezent, cei mai mulți dintre localnicii care au muncit în minele din Munții Poiana Ruscă sunt pensionari.

Sursa: https://adevarul.ro/