22.2 C
Timișoara
vineri 19 iulie 2024

Biserica ortodoxă română „Sfântul Nicolae” din Râtișor încă un monument de importanță excepțională al Voivodinei

Oare câți bănățeni ce trec hotarele țării și iau drumul sudului ce merge tocmai până pe meleagurile grecești au văzut în graba lor satul Râtișor? Ba unii în hărnicia lor de a înghiți kilometru după kilometru, ca în cursa vieții, nici măcar nu au auzit de acest sat din pusta de sud a Banatului.

Satul Râtișor este situat la doar 13 km sud-vest de orașul Vârșeț și la doar 2 km distanță de calea ferată internațională Timișoara–Vârșeț-Belgrad. Dar din păcate pe această cale de fier nu mai circulă nimic de o lungă perioadă de timp. Încă se mai aude vorbă molcomă de grai bănățean pe ulițele satului deși în timp tinerii s-au obișnuit să vorbească mai mult în limba sârbă.

Prima atestare documentară a localității datează din perioada stăpânirii otomane în Banat, la începutul secolului al XVIII-lea. Vechimea satului este însă mult mai mare dacă e să dăm crezare povestirilor locale.
Prințul Eugen de Savoia a cucerit în 1716 teritoriul Banatului, care până atunci era administrat de Imperiul Otoman. După pacea de la Passarowitz (Pojarevaț) (1718), iar acest teritoriu a primit numele oficial „Banat Timișean” și a fost organizată la început ca provincie separată habsburgică, care a fost administrată de guvernatori. La început, întreaga provincie era sub administrare militară, iar în 1751, împărăteasa Maria Tereza a stabilit administrația civilă în părțile de nord ale provinciei, în timp ce părțile de sud ale Banatului au fost separate de provincie și atașate graniței militare.
Provincia a fost desființată în 1778, iar în 1779 teritoriul său a fost anexat Ungariei Habsburgice, în timp ce părțile de sud ale Banatului (care au făcut parte din provincie până în 1751) au rămas parte a graniței militare până la desființarea acesteia în 1871. Banatul Timișean (Temeswarer Banat, Temesi Bánság) a fost numele provinciei habsburgice, care a existat din 1718 până în 1778. Provincia cuprindea zona Banatului de astăzi, care și-a luat numele de la această provincie. Capitala provinciei era Timișoara. Deși la început sârbii nu erau cea mai numeroasă națiune din Voievodat, românii i-au depășit numeric, la momentul desființării Voievodatului (în 1860), cea mai numeroasă națiune din Coroană erau sârbii mai cu seamă în sud și în vestul provinciei.
Satul Râtișor sau Ritisevo este o așezare din comunitatea Vârșeț, din districtul Banatului de Sud al Voivodinei.
Fondatorii săi ar fi, potrivit legendelor, trei păcurari (ca și cei din balada Mioriței), ori poate în acele vremuri îndepărtate așa umblau ciobanii câte trei ori mai mulți ca să se apere de necazurile ce se puteau ivi. Păstorii veneau deseori aici pentru a-și adăpa turmele la izvoarele de apă din cele trei râpe, aflate chiar și astăzi în spatele școlii.
În anul 1717, imediat după plecarea administrației otomanilor, erau 27 de gospodării în sat, iar în 1751 existau deja 51 de gospodării închegate cu tot ce trebuie. Numărul locuitorilor a crescut, ca în toată provincia Banatului, până la jumătatea secolului XIX-lea, iar Râtișorul avea în 1854 un număr de 1.340 de locuitori, pentru ca în 1863 să înregistreze un număr maxim de 1.439 de locuitori. Populația satului era majoritar românească fie localnii fie veniți de dincolo de Mureș.
Fiind atrași de orașele din apropiere cei ce stăpâneau o meserie și aveau mai puțin teren agricol au migrat. Migrația a ajuns să ducă locuitori din pustă chiar și peste ocean. Numărul populației a început apoi să scadă, iar la începutul secolului al XX-lea trăiau în Râtișor 1.134 de locuitori, dintre care 1.087 români, 22 germani, 20 sârbi și 5 persoane de alte naționalități.
Din păcate fenomenul de depopulare a păstrat panta descendentă în toate perioadele ce au urmat. Conform recensământului din 2011, erau doar 549 de locuitori.


Conform notelor istoricului Felix Mileker (1858–1942) din Vârșeț, numele locului în anul 1713, era Ritišova, Réthel în 1894. Ritishevo. Iar după 1919: Ritisor.
La mijlocul secolului al XVII-lea, călugării mănăstirii sârbe a Patriarhiei de la Peć au vizitat Ritiševo de două ori. Iobagii satului, Radoje, Petar și Jovica au venit să-i întâmpine în 1660, fiecare a contribuit cu cât a putut pentru a ajuta la ridicarea unui lăcaș de cult. Au ajuns în acel sat sârbesc în 1666 cu gazda (deja menționată) Radoj, iar Petar este încă iobag, alături de orășenii Ivan și Casimir.
Localitatea este menționată pentru a doua oară în 1715, la sfârșitul stăpânirii semilunei. În 1735, a fost construită o biserică ortodoxă din bușteni de lemn. În 1749, erau 91 de case, iar în 1751 94 de case.
În 1774, auditorul imperial austriac Erler a declarat că locul „Redišova” aparține districtului Vârșeț. Populația era predominant formată din „vlahi”. În 1829, moșia Ritishevo a fost predată familiei conților Bethlen, dar le-a fost luată în curând probabil din motive de slabă administrare. În 1847, Jovan Angelković a fost menționat ca „reclamant” temporar (posesor) al Ritishevei.
În 1822 au fost numărați 1508 locuitori, dintre care erau 1502 ortodocși, 2 catolici, 4 evrei. În 1848, Ritișevo avea 1.281 de locuitori, dintre care 1.273 erau ortodocși, 5 catolicii și 3 evrei. Au fost înregistrați 1.340 de locuitori, iar în hotar erau 3.496 de lanțuri de proprietate. În 1865 erau 257 mici proprietari de pământ și 1 mare moșier.
Casa comunală a fost construită în 1905. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea demografia a fost în scădere: în 1869, erau 1439 locuitori, în 1880: 1314, în 1890: 1235, în 1900: 1287, în 1910: 1223. La 31 ianuarie 1921 erau numărați 1.134 de locuitori, dintre care erau 1.087 români, 22 germani, 3 maghiari, 1 ceh și alți 18.
Această aşezare este locuită și acum preponderent de români (conform recensământului din 2002), iar la ultimele trei recensăminte s-a observat o scădere destul de însemnată a numărului de locuitori.

Biserica „Sfântul Nicolae” din Râtișor (Румунска православна црква Светог Николе у Ритишеву) este o biserică ortodoxă românească situată în sat. Ca toate bisericile românești ortodoxe din Banatul de dincolo de frontieră aparține canonic Episcopiei Daciei Felix a Bisericii Ortodoxe Române și se află pe lista monumentelor culturale de importanță mare ale Republicii Serbia (ID nr. SK 1436).
Biserica „Sf. Nicolae” din Râtișor a fost construită în anul 1736. Cercetătorii presupun că actuala biserică din piatră ar fi fost clădită pe temeliile unei biserici din bârne, mai mici, care ar fi fost distrusă de turci. Lăcașul de cult, menționat pentru prima dată în 1763, a fost sfințit în anul 1782 de episcopul Vichentie Popovici al Vârșețului (1774–1785). Satul Râtișor a suferit multe pagube în anul 1788, în timpul Războiului Austro-Turc din 1787-1791. Biserica a fost avariată atunci și a fost reconstruită în perioada 1796-1797 în stilul baroc tipic bisericilor bănățene din acea perioadă, vizibil mai ales pe bolta sa din lemn și pe fațada vestică dominată de un turn clopotniță zvelt.

Parohia din satul Râtișor a fost vizitată duminică 7 octombrie 1928 de episcopul Iosif Bădescu al Caransebeșului, care a fost întâmpinat la intrarea în localitate de călăreți și de o mulțime de localnici, în frunte cu primarul comunei și cu fanfara condusă de învățătorul Teodor Răbâgia, care a cântat marșuri românești. Arhiereul a fost întâmpinat la biserică de tânărul preot Cuzman Lăpădatu și a ținut o scurtă slujbă (doxologie) și apoi o cuvântare în care i-a îndemnat pe credincioșii ortodocși români să păstreze credința ortodoxă și să iubească neamul românesc.
Statul român a finanțat până în 1945 atât școala primară românească mixtă, cât și biserica românească din Râtișor, în calitate de obiective culturale ale comunității românești din Serbia.
Edificiul a fost renovat în mai multe rânduri atât în interior, cât și în exterior. Mai multe lucrări de modernizare au avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial: s-a introdus curent electric în 1950 și s-au efectuat lucrări de renovare și repictare în 1997 cu sprijinul Institutului Provincial pentru Protejarea Monumentelor Culturale din Voivodina.
Biserica românească din Râtișor a fost considerată monument cultural prin decizia nr. 127 din 5 martie 1958 a Institutului pentru Protecția și Studiul Științific al Monumentelor Culturale din Novi Sad. În baza acestei decizii, a fost inclusă la 30 decembrie 1997 pe lista monumentelor culturale de importanță excepțională ale Republicii Serbia (ID nr. SK 1436)

Pictura bisericii
Iconostasul actual este realizat din zidărie și a fost pictat parțial, potrivit unor opinii, de zugravul Simeon Iacșici (Simeon Jakšić) din localitatea Biserica Albă în perioada 1796-1797. Mai multe icoane pe lemn au fost pictate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de Gheorghe Diaconovici, fiul diaconului Vasile Alexievici și tatăl cărturarului bănățean Constantin Diaconovici Loga (1770-1850) și fondatorul școlii de pictură de la Srediștea Mare, una dintre cele mai vechi școli de pictură din Banat. Una dintre cele mai valoroase icoane este icoana Buna Vestire, pictată în stil baroc în 1763 pe ușile împărătești (protejate ca obiecte de patrimoniu) de Gheorghe Diaconovici și destinată inițial iconostasului bisericii din satul Chevereș⁠. Deasupra ușilor împărătești se mai află o inscripție în limba română.
Icoana Maicii Domnului cu pruncul a fost pictată în 1804 de Rajko Stojanović din Vârșeț și conține o inscripție mai lungă care menționează numele episcopului Josif Jovanović Šakabenta al Vârșețului (1786-1805), numele autorului și anul pictării.
Pictura murală a bisericii a fost realizată în perioada 1796-1799, după reconstruirea lăcașului de cult, de același zugrav Simeon Iacșici. Alte fresce murale mai puțin vizibile îi sunt atribuite lui Rajko Stojanović și sunt datate la începutul secolului al XIX-lea. Icoanele tronului au fost curățate și conservate în 1961.

Obiecte de patrimoniu

În patrimoniul bisericii se află mai multe icoane și obiecte de mobilier bisericesc:
– ușile împărătești, care datează din 1745 și au fost pictate de zugravul român Vasile Diaconul
– iconostasul, care a fost pictat în 1797 și conține o inscripție în limba română
– mai multe icoane pe lemn de la jumătatea secolului al XVIII-lea: Sf. Arhidiacon Ștefan (26×40 cm), Cele douăsprezece praznice împărătești (44,5×53 cm), Fecioara cu Pruncul (54×89 cm), Iisus Hristos (54×89 cm) și Sf. Ioan Botezătorul (54×89 cm)
– icoana pe lemn Sf. Nicolae (54×89 cm), pictată în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea
– icoana pe lemn Adormirea Maicii Domnului (55×90 cm), pictată în 1756
– un epitaf pictat de Nicolae Popescu în 1872 sau 1875.


În așezarea Ritishevo mai locuiesc 410 adulți, iar vârsta medie a populației este de 42,2 ani (39,4 pentru bărbați și 44,8 pentru femei). În localitate sunt 156 de gospodării, iar numărul mediu de membri pe gospodărie este de 3,26.
Această aşezare este locuită preponderent de români (conform recensământului din 2002), iar la ultimele trei recensăminte s-a observat o scădere a numărului de locuitori.
Iată și câteva cifre ce oglindesc cele spuse despre numărul de locuitori.
Graficul schimbării populației în secolul al XX-lea
1948. 1.157
1953. 1.099
1961. 1.098
1971. 1.017
1981. 954
1991. 808
2002. 509
Compoziția etnică conform recensământului din 2002
români 367 / 72,10%
romi 67 / 13,16%
sârbi 43 / 8,44%
maghiari 12 / 2,35%
iugoslavi 7 / 1,37%
croați 4 / 0,78%

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :