Banatul ieri și azi: Zlatița, Socol, Baziaș — nume de străveche rezonanță, ce cad în uitare

243

În episoadele noastre anterioare, am văzut cu ochii minții și ai internetului locurile dintre Nera și Dunăre, care sunt un adevărat terra incognita pentru cei mai mulți locuitori ce nu-și au originile în zonă. Nici măcar numele de Pârneaura, Câmpia, Socol (Sokolovac) ori Zlatița nu sună prea cunoscut în regiunea noastră, darămite în restul țării. Poate doar Baziaș să mai trezească ceva amintiri, de la orele de geografie din clasele generale ori gimnaziale, cum e mai la modă acum, un termen ce înseamnă același lucru. E ceva legat de geografia Dunării. Și parcă are ceva legătură cu Sulina? Da, exact, sunt cele două limite ale curgerii fluviului pe meleaguri românești, sunt bornele de vest și de est sau începutul și sfârșitul autostrăzii de apă ce pleacă din munții Pădurea Neagră.

Dacă, însă, călătorul nostru curios tot a ajuns, în peregrinările sale bănățene, în cel mai ascuns colț al provinciei, trebuie să știe că în urmă cu trei decenii nici măcar nu putea visa să ajungă aici, din motive de pază frontierei de stat. Acum totul e simplu. Oricine hălăduiește ca prin lobodă prin apa Nerei, fără să aibă vreo grijă că poate pune un pas dincolo de linia imaginară dintre noi și statul vecin. Ba chiar mulți pescari furați de mirajul unei capturi de poveste calcă frontiera ca pe o linie din curtea lor.

Satul Zlatița, atât de uitat de lume, nu a fost întotdeauna așa. Dacă ne întoarcem cu un secol în urmă, putem afla fapte demne de interes petrecute aici.

Copiii din toate satele din jur nu erau lipsiți de educație. În afara școlii publice, cu predare în limba maghiară, mai existau și clase confesionale ale bisericilor ortodoxe.  Încă din anul 1809, este consemnat un anume profesor local, pe numele său Jovan Kornja, despre care se spune că ar fi avut temeinice cunoștințe de filosofie.

În 1846, la școala aflată sub egida bisericii din Zlatița erau nu mai puțini de 70 de elevi. Orele erau predate de învățătorul Zivota Markovic. Acesta apare, încă din 1844, ca fiind abonat la cărți educative.

În iulie 1880, a fost deschisă o listă de subscripții pentru a aduce un profesor în localitate. Pentru ocuparea postului erau necesare cunoștințe de limba sârbă și maghiară. Celui interesat i se promitea o leafă de bază anuală de 300 de coroane și un supliment de 12 picioare (cubi) de lemn de foc, dar și o locuință confortabilă, cu tot ce este necesar.

Numărul tinerilor doritori de carte era în creștere la final de secol. Așa a apărut și o școala publică de limbă sârbă, în 1886. Aceasta avea are o singură clădire, cu o sală de clasă, care, în 1905, încă mai găzduia toate cele patru clase.

În 1894, un ziar local din Biserica Albă scria elogios despre satul Zlatița, ca fiind un bun exemplu de localitate unde caracterul religios a fost menținut de o școală mică, susținută de propria fundație. Pentru întreținerea școlii publice din satul Zlatica s-a solicitat ajutor autorităților eparhiale. În 1902, s-a afirmat că doar 14 școli din eparhia Vârșeț și-au păstrat caracterul religios. Acestea erau comunități care aparțineau județelor Timiș și Caraș, care anterior s-au aflat în zona de influență a regimentului de graniță Banat.
În 1907, consiliul de conducere al județului Caraș-Severin a cerut abolirea școlii religioase din Zlatița. Autoritățile au încercat să o închidă pentru că era religioasă, deși a existat ca atare încă dinainte de 1871. În școala Zlatița, era normal să existe o echipă de dascăli foarte bine pregătiți. Din 1907, mai vine la catedră, la școala eparhială sârbă din Zlatița, profesoara Olga Gedremenaț, originară din Deta. La cursurile regulate participă toți cei 57 de elevi înscriși.

Școala devine comunală în 1907, iar aici vor continua să predea  Dimitrie Ardelean (Dimitrija Erdeljan) și soția sa, profesoara Olga Ardelean (n. Gedremac).

Mult mai târziu, mai apare în documente învățătorul Ivan Stamoran, ce trudea în Zlatița. În 1936, s-a alăturat Consiliului de Supraveghere al Asociației Societăților de Cântări Bisericești Sârbe din România. Între cele două războaie, dăscăliță în Zlatița a fost Nevenka Dečermić.

Dacă e să revenim la cele sfinte, e de remarcat că cele trei mănăstiri ale etnicilor sârbi din sudul Banatului au avut o coexistență și s-au bucurat de împletirea viețuirii monahale care a trecut dincolo de religie. Și obștile au fost ba unite, ba restrânse, după cum a fost voia celor mai mari, de la putere, dar niciodată nu s-a reușit o stingere a flăcării spiritualității aprinse de Sfântul Sava însuși.

Conform sistematizării mănăstirilor din 1772, mănăstirile Baziaș și Cusici au fost anexate la Zlatița, ca administrare, dar și din motive de reducere a monahilor. Acest lucru s-a făcut din cauza reducerii mănăstirilor, făcută la cererea autorităților imperiale. Conducerea de la Viena fiind prin excelență de confesiune catolică, nu avea niciun interes de a sprijini bisericile răsăritene. Sigur că pe față a fost dat celebrul edict de toleranță religioasă, ce garanta libertate tuturor locuitorilor, indiferent la ce se închinau, dar, în realitate, nu se acorda prea mult sprijin celor ce aveau un alt fel de ritual religios.

Este vorba de edictele iosefine, de toleranță religioasă, care au reglementat (mai mult pe hârtie, cum spuneam, decât în mod real) dreptul de a funcționa nestingherit în țările ereditare ale Habsburgilor (Imperiul Austro-Ungar de mai târziu) tuturor cultelor protestante, creștin-ortodoxe și mozaice. Măsura luată de împăratul Iosif al II-lea era foarte bine venită în spiritul iluminist al epocii, dar greu de aplicat la începuturi. Doar după o oarecare rodare a autorităților acestea aveau să funcționeze.

Patenta imperială din 13 octombrie 1781 a acordat libertate religioasă protestanților și ortodocșilor, iar cea din 1782 — mozaicilor.

În 1771, obștea mănăstirii era formată doar din Mihajlo Mikulović și Andrija Stojanović, doi călugări de la mănăstirea St. George, de pe Bârzava. Tot de acolo a venit și cel ce avea să fie stareț, în jurul anului 1850.

O altă mare cumpănă avea să se arate după mijlocul secolului al XIX-lea, când apar o serie de disensiuni între clericii români și sârbi. Un mai vechi deziderat al ortodocșilor români era de a se desprinde de patriarhia sârbă de la Karlowitz (Karlovac) și de a aparține de mitropolia Ardealului.  

Exista posibilitatea ca vechea mănăstire Sfântul Sava să treacă în ascultarea românilor, prin unele presiuni asupra ierarhilor mitropolitani de la Karlowitz, sau chiar contra unor sume de bani ce ar fi fost oferite de români. În martie 1864, ca parte a diviziunii bisericești dintre sârbi și români, patriarhul sârb Josif și patru episcopi, la o adunare de la Karlovac, chiar au oferit unele foloase românilor, prin cedarea unor lăcașe de cult. Dar dreptul de proprietate sârbă este încă păstrat în mănăstirile din imperiu. Petar Čarnojević, din Banat, a susținut că mănăstirile nu ar trebui să fie cedate. Când s-a ajuns la vot, după prezentarea propunerii, deputații au hotărât că rezultatul referitor la propunerea patriarhului a fost: 49 „împotriva cedării” și doar 4 voturi „pentru”. Deci finalul, care a mulțumit doar partea sârbă, a fost categoric: „să nu se dea nicio mănăstire românilor”.

În 1865, adunarea populară bisericească sârbă a stabilit statutul mănăstirilor sârbești. Astfel, în eparhia Vârșeț, există lăcașurile Kusici, Zlatița, cu filiala Baziaș. Aceasta însemna că starețul se afla în fruntea mănăstirii din Zlatița.

În secolul al XX-lea, mănăstirea Baziaș a încercat de mai multe ori să devină din nou independentă: în anul 1900, sub conducerea statului austro-ungar, iar, mai apoi, sub administrația românească, în 1935 și 1939, dar fără rezultat.

Mai târziu, la începutul secolului al XX-lea, din cauza sărăciei, mănăstirea a fost anexată la mănăstirea Vojlovica, pentru a o susține. Biserica și clădirile au fost deteriorate, iar biserica și zidul incintei au fost reparate după Primul Război Mondial.
În timpul marii conflagrații mondiale și după aceasta, starețul din Zlatica a transferat obiectele de valoare și ce a mai rămas din vechile cărți bisericești la Biserica Albă, iar mănăstirea a fost abandonată pentru vremuri mai bune ce, poate, aveau să mai vină.

În 1919, Mănăstirea Zlatița a trecut sub oblăduirea Eparhiei Sârbe de Timișoara și a supraviețuit cu ajutorul mănăstirilor Sfântul George (despre care am mai povestit) și Bezdin, de pe valea Mureșului. Mănăstirea a fost goală timp de cinci ani, între 1923 și 1928. Apoi a început un lung proces de renovare, pe vremea călugărului Nikanor Savici. Ca un semn de reconciliere a relațiilor, care, de fapt nu au fost rupte, satul român i-a înapoiat terenul, spre bucuria obștii ce se încropea. Clădirea chiliilor a fost construită mai întâi în 1928, apoi biserica, în 1930. În 1934, societatea Uzinele de Fier și Domeniile Reșița (UDR), continuatoarea fostei societăți austro-ungare StEG, deţinătoarea a imense proprietăţi şi operaţiuni miniere în Banat, a fost de acord să sprijine mănăstirea în mod gratuit. Uzina reșițeană a ajutat la renovare și a întărit biserica cu armături metalice de susținere a zidurilor.

Mănăstirea se afla într-o situație financiară dificilă în 1898 (dar și mai târziu), deoarece încă era în vigoare un acord nefavorabil asupra terenului din jur, semnat cu oamenii din Pârneaura (Prnjavor), în 1850. La sfârșitul anului 1900, Fundația Patriarhului Rajačić alocă, pentru mănăstirea Zlatița, o sumă ce se ridica la 2.621 coroane. Conform datelor bisericii din 1902, proprietatea tuturor celor trei mănăstiri este reglementată, dar era vorba doar de ce nu fusese încă împărțit între sârbi și români. Astfel, starea proprietății a fost prezentată pentru mănăstirea Zlatița după cum urmează:
se află în județul Caraș-Severin, pe teritoriul eparhiilor ortodoxe sârbești și ortodoxe românești din Caransebeș; proprietatea sa este de 291 acri de 852 metri pătrați de teren, cu un venit net de 2116 coroane; valoarea terenului este de 42.322 coroane, clădiri — 37.100 coroane, valori mobiliare — 6.800 coroane, echipamente — 1.008 coroane, alte mobile — 2.192 coroane, iar valoarea întregii proprietăți — 89.422 coroane În 1905, mănăstirea a fost temporar afiliată mănăstirii Vojlovica. La acea vreme, singurul viețuitor aici era ieromonahul Sava Vlaović. Din fondurile mitropolitane, mănăstirea Zlatița a primit 4.000 de coroane ajutor, pentru costurile mirenilor angajați. În acel an, obștea mănăstirii a plătit impozite ierarhiei sale de 100 de coroane.

Majoritatea cărților bisericești din această mănăstire datează din secolele XVIII și XIX. Unul dintre cele două clopote ale clopotniței provine de la mănăstire Kusić, care era cvasi-abandonată.

Dar vremurile nu au stat în loc nici măcar aici, unde ar fi trebuit să fie o oază de liniște și de reculegere pioasă.

De la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace, mănăstirea a avut din nou probleme. Din moment ce locurile se află în zona de frontieră, totul devine aproape inaccesibil. În acest timp, clădirea a fost avariată de țăranii, păstorii și grănicerii din jur. Proprietatea asupra terenurilor a scăzut la cinci lanțuri de pământ și la un lanț de podgorii. În cele din urmă, în 1949, călugării au fost evacuați cu forța, iar trupele ce păzeau frontiera au fost încartiruite în lăcaș.

Astăzi, biserica mănăstirii a fost pusă cât de cât în ordine, dar nu mai are iconostas și nici nu este pictată. Odată cu venirea episcopului de Buda și vicar al Timișoarei, Lukijan, din 1996, mănăstirea a fost din nou reparată. Biserica și locuințele mari au fost renovate și s-a reînființat o slujbă de închinare temporară. Mănăstirea a fost dată bisericii din Pârneaura, pentru a celebra sărbătoarea de Vidovdan. În poartă se află un vechi cimitir și fundațiile vechiului lăcaș, iar în stânga altarului curge un izvor vechi al mănăstirii. În ultimii ani, Guvernul României a investit destul de mult în renovarea mănăstirilor sârbești din Banat.

Un mare fiu al locurilor, născut la Baziaș, își aducea aminte, după decenii exil în Franța:
„Pentru mine acasă înseamnă la Baziaș sau la București” (Petru Dumitriu).

LĂSAȚI UN MESAJ