Toți cei care au bunul obicei de a străbate la picior ori cu mijloace de transport meleagurile bănățene au auzit, siguranță, de Gătaia și de Birda. Dar, de regulă, doar au auzit, și nu au cercetat în amănunt sudul județului Timiș. Localitățile și satele aparținătoare celor două localități nu sunt pe vreunul din traseele cele mai circulate și s-ar putea crede că nu este nimic interesant de văzut în zonă. Cine pleacă din Timișoara către Reșița, imediat după Voiteg, urmează drumul la stânga.

Dar nu prea dă importanță locurilor, ci trece pe șosea către țelul său, fără a se mai abate la dreapta câțiva kilometri.

Mai cu seamă Birda sună ca din altă lume pentru cei mai tineri. Ceilalți, care au o anumită vârstă, poate mai țin minte de complexul zootehnic de la Birda, aparținând pe timpuri marii unități ce hrănea o bună parte din Europa. Unitatea este și acum vizibilă de la șosea, dar satul nu îndeamnă pe nimeni la un popas. Totuși, comuna și satele din jur ascund file de istorie demne de interes. Birda se află pe drumul național DN 52 și pe linia de cale ferată Timișoara-Reșița.

Așezarea, care se numește la fel atât în germană, cât și în maghiară, este situată în partea de miazăzi a județului Timiș. Iar satele Berecuța, Mănăstire și Sângeorge din apropiere sunt chiar și mai demne de vizitat.
Birda a fost menționată pentru prima dată în 1690, ca un loc cu o populație de origine română și sârbă. Colonizarea cu șvabi a fost diferită față de cea din alte localități. Aici a avut loc o migrație internă secundară, cu locuitori din alte sate bănățene, și nu veniți direct din centrul continentului. Majoritatea imigranților germani proveneau din Liebling, situat la 18 kilometri distanță, și erau de credință protestantă, față de majoritatea catolică din alte așezări. Au venit și coloniști din Mezőberény, județul Békés (Ungaria de astăzi). Alți imigranți au venit din Șemlacu Mic, Harta, Jarek, din Zips, din Butin, Clopodia, Vadkert, Rittberg, Altker ori Werbass, localități împrăștiate azi pe teritoriul a trei țări. Dar, în general, s-a păstrat preponderența celor vorbitori de germană, iar asta avea să se răsfrângă negativ asupra paorilor din pusta bănățeană.

La începuturi, munca pământului a dominat în zonă. Agricultura a fost principala activitate din Birda și satele ei. Gospodăriile erau axate în principal pe cultivarea porumbului, grâului, orzului, secarei și ovăzului. De-a lungul anilor au apărut și culturi aparte, ce aduceau bani în plus. Acestea erau destinate industrializării sau mergeau în piețele din jur ori chiar până în Timișoara. Noile plante apărute erau: tutunul, cânepa, ardeiul pentru boia, pepenii, sfecla de zahăr, soia, floarea-soarelui, lucerna și alte tipuri de trifoi.

Industrializarea incipientă de la începutul secolului al XIX-lea, iar mai apoi cea intensivă, de la finalul perioadei, a adus și o diversificare a meseriilor din localitate. Centrele industriale din jur atrăgeau meșterii de toate felurile. Spectrul meseriilor se lărgește. Aici erau zidari, lucrători la vagoane, fierari, dulgheri, presatori de ulei, frizeri, cizmari, dulgheri, croitori, meșteri de harnașamente și curele, coșari, țesători, morari, tinichigii și măcelari; ulterior, li s-au adăugat lăcătuși, electricieni și pălărieri.

Până în deceniul patru din secolul al XX-lea viața liniștită a comunității agricole a decurs nepăsătoare la schimbările de administrație. A venit însă Al Doilea Război Mondial.

Ca urmare a acordului Waffen-SS din 12 mai 1943, dintre guvernul Antonescu și Germania lui Hitler, toți bărbații de origine germană au fost recrutați în armata germană. Înainte de sfârșitul războiului, în ianuarie 1945, toate femeile etnice germane cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani, precum și bărbații care au mai rămas acasă și aveau vârste cuprinse între 16 și 45 de ani au avut de-a face cu deportarea în Uniunea Sovietică pentru „lucrări de reconstrucție”. 65 de persoane din Birda au fost afectate de deportare, dintre care nouă nu s-au mai întors niciodată. Apoi a mai venit și Legea privind reforma funciară, din 23 martie 1945, care prevedea exproprierea fermierilor germani din România, privând populația rurală de mijloacele de trai.

La 18 iunie 1951, deportarea în stepa Bărăganului nu a ținut cont de etnie. În acest scop, guvernul român a elaborat un plan de curățare a zonei de frontieră cu Iugoslavia „de elemente nesigure din punct de vedere politic”. Un număr de 76 de oameni din Birda au fost deportați în stepa Bărăganului. Când cei strămutați în Bărăgan s-au întors acasă, în 1956, și-au recuperat casele și gospodăriile care fuseseră expropriate în 1945, dar devastate de locuitorii lor vremelnici. A urmat, ca mai peste tot, colectivizarea. Comunitatea Birda a aparținut administrativ de Gătaia, până în 2004. Atunci a devenit comună separată, cu primărie proprie.

Până la „Marele Război”, cum numeau paorii bănățeni prima conflagrație mondială, parohia Birda a aparținut districtului minier al Bisericii Protestante Maghiare. Întrucât Birda a trecut sub administrația României după Tratatul de la Trianon, comunitatea a decis în 1922 să se alăture bisericii regionale transilvane. În Birda exista deja o casă de rugăciune în 1854. Bisericii actuale i s-a dat utilitatea actuală în 1907.

Ca mai peste tot în Banat, instrucția școlară era prezentă în orice localitate. În Birda s-au ținut lecții școlare încă din 1842, dar orele au avut loc într-o clădire improprie. Datorită donațiilor generoase din partea sătenilor, clădirea școlii a fost finalizată în 1862. După finalizarea noii biserici, în 1907, fosta casă de rugăciune a fost de asemenea transformată în școală.

Satul Mănăstire și mănăstirea cu hramul Sfântului Gheorghe
Dar, poate, surprizele frumoase se dezvăluie celui ce are răbdarea să întrebe și să afle. Lăturalnic de drumul principal, la doar o aruncătură de băț, se află satul Mănăstire ce ascunde o adevărată comoară de spiritualitate bisericească.

Satul Mănăstire a fost menționa în documente oficiale pentru prima dată în 1503, când a fost construită mănăstirea ctitorită de Gheorghe Brancovici. Localitatea, populată de sârbi, a fost construită în jurul clădirii, care își datorează numele mănăstirii. Cum vremurile au fost deosebit de tulburi, mai cu seamă în vremea administrației otomane, de-a lungul secolelor mănăstirea a fost distrusă de mai multe ori, dar a fost reconstruită din nou și din nou.

Ultima reconstrucție a avut loc în 1803. În mare, imaginea actuală a mănăstirii este urmarea acestei renovări. O adevărată colecție de cărți rare sârbești, artă veche bisericească și artefacte de valoare au fost mutate la Karlovitz (Sremski Karlovci) în Voivodina, pentru o mai bună păstrare. Se considera că acolo, la sediul Mitropoliei Sârbe din Imperiul Habsburgic, ar fi mult mai în siguranță.

Odată cu reforma funciară din 1921 au fost expropriate terenurile aflate în proprietatea mănăstirii, fiind împărțite țăranilor care nu aveau teren agricol.

În 1910, din cei 439 de locuitori ai satului, 5 erau maghiari, 111 români și 307 sârbi. Dintre aceștia, 11 erau romano-catolici, 6 luterani, 418 greci ortodocși.

De-a lungul timpului, și românii s-au stabilit și în satul Mânăstire. În 1925, 25 de familii de români ardeleni, din raioanele Turda și Someș, au venit aici. În perioada interbelică, sârbii au început să părăsească satul. Astăzi, așezarea este locuită în majoritate de români.

Mănăstirea Sf. Gheorghe

Deși, conform folclorului, mănăstirea a fost construită în secolul al VIII-lea, este destul de greu de crezut această teorie. Legenda spune că mănăstirea a fost fondată în timpul mișcării iconoclaste, în timpul împărătesei Irina și a fiului ei Constantin, la sfârșitul secolului al VIII-lea, dar este mult mai probabil ca aceasta să fi fost fondată mult mai târziu, în epoca medievală.

Mănăstirea Sfântul Gheorghe din satul Mănăstire a fost construită în 1503 și este una dintre cele cinci mănăstiri ortodoxe sârbești din România. Mănăstirea a fost donată de familia Brancovici. Despotul Gheorghe Brancovici (în sârbă, Đurađ Branković, ori Brankovics György, în maghiară), 1377–1456, a condus Serbia medievală între 1427 și 1456. Probabil că tocmai pentru a slăvi amintirea ctitorului Gheorghe Brancovici, așezarea monahală poartă numele acestui sfânt.

Nu se cunosc prea multe amănunte despre vechile clădiri care au compus mănăstirea, dar biserica actuală este durată în stil baroc târziu, fiind construită în 1793, și se află în curtea mănăstirii. Biserica, închinată Sfântului Gheorghe, găzduiește o relicvă din craniul Sfântului Gheorghe, precum și o verigă dintr-un lanț cu care Sfântul Petru a fost legat.
După ce comuniștii au ajuns la putere, în 1946, mănăstirea a fost expropriată și au încetat slujirile bisericești.

Localurile mănăstirii au fost folosite în diverse scopuri. Mai întâi, aici au fost încartiruiți militarii ce sigur că nu au avut nimic de-a face cu sobrietate unui sfânt lăcaș. Ca distrugerile să continue, a fost luată o nouă hotărâre anapoda. Sediul cooperativei agricole a fost mutat în cancelariile mănăstirii, iar o seamă de alte încăperi au fost folosite ca depozite de cereale.

În anii 1980, când compania COMTIM a deschis o secțiune în Birda, muncitorii au fost cazați aici.

După schimbarea politică din 1989, mănăstirea a fost reconstruită, iar biserica ortodoxă Sârbă Sf. Gheorghe a fost restaurată cu multă grijă pentru a i se reda cât mai mult din vechea strălucire.

O altă legendă dă altă varianta în legătură cu anul construirii lăcașului. Mănăstirea a fost construită în 1319, pe terenul satului Sveti Đurađ (Sângeorge, după numele de azi). Înainte exista o mănăstire cu hramul Sf. Gheorghe, după care satul este numit. Potrivit unui cronicar, mănăstirea a fost construită în secolul al XV-lea, în formă de cruce.
În timpul reparației bisericii mănăstirii, din 1793, a fost găsită o placă de piatră de altar pe care este scris cu litere gravate că mănăstirea și biserica au fost complet renovate de despotul sârb Jovan Branković (fiul lui Gheorghe Brancovici), în 1485.

La începutul secolului al XVI-lea, Ioan Corvin de Hunedoara i-a alungat  pe turci până la Nicopole. Întorcându-se din campania militară în 1503, cu mare pradă, a condus o importantă masă de sârbi în câmpiile de peste Dunăre. Când călugării mănăstirii Patriarhiei de la Pec au vizitat lăcașul, în 1666, au fost întâmpinați de un anume stareț Iosif și de călugărul Simeon.

Mănăstirea a trecut cu greu peste toate conflictele militare din regiune. A fost jefuită de trei ori și apoi arsă și lăsată fără icoane vechi și multe cărți prețioase.

De la mijlocul secolului al XVIII-lea, foarte multe contribuții bănești au fost adunate în visteria mănăstirii, astfel că, în 1764, majoritatea clădirilor au putut fi finalizate. Biserica a fost parțial renovat în 1766, sub îndrumarea lui Simeon Matejević.

Sârbii din Banat au contribuit la reconstruirea chiliilor monahale, cu contribuțiile lor.

Au fost consemnate numele unor astfel de credincioși cu dare de mână: Dimitrije Sekulić (pentru sala de mese și clădiri auxiliare), Dimitrije Petro-Stojković, Georgije Kalinović, Nedeljko Kirić, Janko Vasiljević din Deta și Živojin Milošević.

Contribuția episcopului Timișoarei, Vikentije Jovanović Vidak, este deosebit de semnificativă: 4.000 florini în argint și 200 de ducați imperiali în aur. Un apartament cu cinci camere pentru stareț a fost construit cu o contribuție episcopală.

Conform descrierii mănăstirii din 1771, biserica era mică, dar făcută din material solid, cu 12 chilii sub același acoperiș. Existau alte clădiri, cum ar fi o sală de mese, mai multe camere și trei subsoluri. Un zid înalt a fost ridicat în jurul clădirii mănăstirii în 1779, în timpul arhimandritului Gherasim. Terenul era format din pământ arabil și pădure.
Încă din 1772, au fost provocate mari daune materiale mănăstirii, deoarece statul a luat fostul sat aparținător mănăstirii cu aproximativ 1.500 jugăre de teren. În schimb, în 1775, călugării și-au însușit „Pădurea Mică” de lângă satul Sângeorge. Autoritățile au cerut returnarea pădurii, deși mănăstirea a refuzat. Mult timp, în secolul al XVIII-lea, a existat o dușmănie permanentă între călugări și statul habsburgic.
Încă din 1753, mănăstirea nu plătea impozite pe mori, așa că autoritățile „au pus mâna pe ambele mori. Din 1795, lăcașul a început să decadă, iar numărul călugărilor a scăzut.

Mănăstirea a construit două mori în secolul al XIX-lea: Uspenska (1808) și Sv. Pavlovsk (1828). Au fost aduși, în 1830, sub arhimandritul Kengelc din Prnjavor, locuitori pentru muncile agricole. Sârbii au venit din Bačka, iar românii, din zona înconjurătoare — Igriș, Hodoni, Comloș —, „de unde au fost expulzați toți pentru că ar fi fost periculoși pentru siguranța publică”.

Ca să se înrăutățească lucrurile, tâlharii au venit în jurul mănăstirii în 1737 și au jefuit toată regiunea.

Arhimandritul Stefan Mihajlović (1849–1875) a achiziționat două lanțuri de vie pe dealul Șumig, pentru mănăstire, și a achitat datoria acesteia.
Multe din bunurilor de valoare ale mănăstirii au fost transferate la Timișoara, o parte din ele fiind expuse în colecția muzeală a Palatului Episcopal.

Dar povestea mănăstirii din satul Mănăstire nu se oprește aici. O vom continua și cu alt prilej al peregrinărilor noastre bănățene.