Sunt unii, care fie nu au prea avut timp, fie pur și simplu aplecarea să se adâncească în istoria acestor locuri, ce susțin, ba chiar cu mare încăpățânare, că oameni de seamă, cu multă carte, ar fi răsărit oriunde altundeva, doar de aici nu, de parcă dragul de slovă ar fi apanajul anumitor zone geografice.
Ca să demolăm această impresie (pe nimic întemeiată), vom aduce în această pagină un mare om de cultură, care, din păcate, abia este cunoscut în patria sa mică. Fiindcă despre țară, în tot cuprinsul său, nu poate fi nici măcar vorba.
Doar două locuri amintesc în Banat de savantul nostru iluminist. Biblioteca Judeţeană din Reşiţa, care-i poartă numele, și o stradă din cartierul timișorean Fabric, botezată tot în cinstea sa.
Paul Iorgovici, cum este cunoscut după forma scurtă a numelui său, a pornit în lumea largă din sudul Banatului și s-a stins tot aici, la câțiva pași de locul său natal. Dar a cutreierat continentul, a învățat și a ordonat informații în tomuri de mare valoare chiar și pentru zilele de-acum. Bănățeanul nostru a strălucit în domenii diverse, ca om de cultură, jurist, pedagog, istoric, filosof, cercetător al limbii române cu cel puțin un secol în avans față de confrații săi. Dacă soarta nu ar fi fost vitregă cu el și i-ar fi îngăduit o viață mai lungă, poate că încă multe alte lucrări de seamă ar fi ieșit de sub condeiul său.
Despre numele cărturarului există mai multe păreri ale cercetătorilor. Dacă Iorgovici este o formă slavizată/sârbească, provenind din Iorgu (George), originea numelui Brâncoveanu a rămas parțial învăluit în mister.
Brâncoveanu ar fi de fapt numele străbunicului lui Iorgu, ardelean refugiat în Valahia, unde s-a căsătorit cu o tânără din neamul domnesc ce a dat un șir de martiri. Bunicul, la rândul său plecat în pribegie din cauza turcilor, s-a stabilit la Vărădia, avându-l ca fiu pe Marcu, acesta devenind preot. Prin filiaţie, din partea străbunicii, Paul Iorgovici ar fi preluat numele de Brâncoveanu.
O altă ipoteză susţine că George, bunicul dinspre tată, era originar din satul Brâncoveanu, Romanaţi. Oricare dintre situații este plauzibilă, dacă ne gândim la migrația oltenilor către Banat din secolul al XVIII. La vremea respectivă am mai vorbit și de familia Bredicenilor, veniți tot din nordul oltenesc.
Paul Iorgovici Brâncoveanu vine pe lume la 28 aprilie 1764, la Vărădia, în apropierea Oraviței, în familia preotului Marcu, parohul bisericii din comună. În casa părintească, alături de cei doi frați ai săi, a învățat să scrie și să citească românește, primind o educație aleasă de la tatăl său, dar și de la un dascăl venit din Ţara Românească. Școala primară (trivială — de trei ani) o face la Vârșeț, până la vârsta de 12 ani.
Între 1776 și 1782 urmează gimnaziul din Seghedin. Probabil este ajutat de comunitate ori de un binevoitor cu stare de reușește să ajungă, pentru completarea studiilor, la Pozsony (Bratislava de azi), unde studiază filosofia între anii 1782 și 1784.
Cu aceste cunoștințe de bază, urmează dreptul la Pesta (1784–1787) și dreptul public austriac la Viena (1787–1789), după absolvire având permisiunea de a profesa ca jurist. Devine notar jurat la numai 23 ani.
În timpul studiilor vieneze, Paul Iorgovici devine cenzor la tipografia nobilului Kurzböck, unde tipărește multe cărți românești, unele aduse din Principate.
Tânărul bănăţean, deja cu faima unui om cu multă carte, şi-a continuat studiile în Occidentul european: a locuit timp de trei ani la Roma, înscriindu-se la Institutul „Propaganda Fide”, a cercetat lucrări şi documente la Biblioteca Vaticanului, adunând materiale pentru o lucrare privind originea, vechimea şi continuitatea poporului român în spaţiul ancestral. Simțea în sinea sa că poporul român, atât de umil în satele pierdute prin munții și pe dealurile cărășene, are o legătură invizibilă, dar solidă, cu romanitatea antică.
După trei ani, în 1790, pleacă la Paris, asistând la desfăşurarea Revoluţiei Franceze ori poate chiar participând activ la marea revoltă a poporului împotriva vechilor structuri apărate de nobilimea din jurul regelui.
Cum veșnicului călător dornic de nou nu putea să-i priască un trai tihnit, pornește iarăși la drum. În anul 1793 ajunge la Londra, angajându-se conţopist la Curtea Regală, unde se ocupă cu „instrucţia unor studenţi”.
Cea mai valoroasă lucrare a sa, „Observații de limba rumânească”, apărută la Buda în 1799, demonstrează latinitatea limbii române. A alcătuit și un dicționar în patru limbi: română, latină, franceză și germană, dar s-a optit la litera M. A tradus documente aduse de la Roma, care făceau referire la originile românilor. Paul Iorgovici era considerat un veritabil pionier al deșteptării românilor din Banat și mândria românilor bănățeni.
După aproape un an de zile petrecut în Anglia, în 1794, Paul Iorgovici Brâncoveanu s-a întors în Imperiu, oprindu-se la Viena. Avea treizeci de ani, acumulase cunoştinţe vaste, experienţă de viaţă, fusese martor la ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea în 1793 şi al regimurilor care s-au perindat în Franţa, devenise unul dintre cei mai culţi români ai timpului, poliglot, cunoscător nu numai al limbii materne — româna —, dar şi al limbilor latină, greacă, italiană, franceză, engleză, germană, maghiară, sârbă. De altfel, titanul Nicolae Iorga l-a considerat un „caz unic pentru contemporanii săi”.
La Viena a ocupat postul de cancelist imperial, ulterior „Hofkonz-epist” la guvern. Paul Iorgovici Brâncoveanu a desfăşurat o intensă viaţă culturală, îndeplinind şi funcţia de cenzor al cărţilor ce se imprimau la tipografia ilirică. În capitala imperiului s-a întâlnit cu învăţaţi ai timpului din Ardeal, Muntenia, Moldova, boieri şi negustori, dar şi cu aromâni pribegi. Paul Iorgovici Brâncoveanu, împreună cu dr. Ioan Molnar-Piuariu, şi-a propus editarea unui ziar românesc la Viena, dar nu au avut acceptul autorităţilor.
„Auzindu-se că proiectatul ziar valah se tipăreşte deja de către un anumit Paul Iorgovici la Viena şi că s-au trimis câteva exemplare lui Gherasim Adamovici” — menţiona guvernatorul Banffi în raportul înaintat cancelarului —, „guvernul a notificat starea lucrurilor cancelariei imperiale, făcând, în acelaşi timp, propunerea să se interzică strict lui Molnar scoaterea ziarului, căci nu are nicio încuviinţare, şi anume din motiv că astăzi, când lucrurile se agravează din zi în zi, răspândirea de ziare este inadmisibilă ca orişicând, căci periculoasele idei de eliberare ale francezilor se propagă cu mare iuţeală, încât orice apare în ziar, uşor s-ar putea răstălmăci, iar opiniile pot produce zguduirea liniştei publice”.
Deşi editarea ziarului românesc a eşuat, cei doi patrioţi români au înfiinţat, în anul 1795, „Societatea filosoficească a neamului rumânesc în mare Prinţipatul Ardealului”, din care făcea parte intelectualitatea românească a vremii.
În 1796, Paul Iorgovici Brâncoveanu s-a întors în Banat sub protecţia Episcopului Iosif Ioanovici Şakabent şi a fost numit avocat consistorial la Vârşeţ. Vremurile nu i-au permis să aibă un post sigur. A fost avocat la Timişoara, contabil privat, profesor de latină la gimnaziul din Vârşeţ (din 1806), urmând să fie directorul Şcolilor Naţionale din Regimentul Român-Iliric de la Caransebeş.
Cercetător de elită, Paul Iorgovici a conceput mai multe lucrări, parte din acestea publicate: „Dicţionar în patru limbi: română, germană, latină şi franceză”, ajuns la litera M; „Bucoavnă”, Cluj; „Scurtă istorie a românilor din Dacia”, lucrare în care a prezentat „faimoşi împăraţi, filosofi şi bărbaţi ai antichităţii”, precum şi rugăciunea Tatăl Nostru, cu caractere latine, carte nepublicată; „Calendarul istoric-literar”, Viena, 1794; „Istoria a Alexandrului celui Mare” (traducere), Sibiu, 1795; „Viaţa şi pildele lui Esop”, Sibiu, 1795; „Observaţii de limbă românească”, Pesta, 1799, unde sunt abordate problema originii latine a limbii române, precum şi unele chestiuni de pedagogie.
Paul Iorgovici Brâncoveanu a scris în graiul panono-daco-bănăţean, răspândit în secolul al XVIII-lea până la Viena, azi fiind conservat nu numai în Banat, ci şi în sudul Dunării, în ţinutul Timocului, în Serbia, în Croaţia şi Ungaria.
Cu privire la opera bănăţenului, filologul Ovidiu Densuşianu remarca:
„Intenţiile lui Iorgovici erau mai mult să scrie o carte de îndemn cultural… a găsi mijloacele prin care limba noastră ar lua o înfăţişare de limbă cu adevărat cultă, îmbogăţită prin expresii noi”. La 21 martie 1808, Paul Iorgovici Brâncoveanu „a trecut la cele veşnice”. Urma să împlinească 44 de ani. O moarte surprinzătoare care i-a uimit pe apropiaţi, dar şi pe urmaşi:
„La 1808 s-a betejit, a luat medicina de la doctorul Kleinhapel, s-a văitat după aceea către nepotul său de o durere cumplită de pântece şi a doua zi a murit… O moarte ca a lui Ţichindeal şi a altora mai mulţi în lume”.
În timpul peregrinărilor sale în Europa Occidentală s-a desfăşurat războiul ruso-austro-otoman din 1788–1792, turcii trecând din nou Dunărea, „prădând, arzând, adunând robi”. În cronica sa, Nicolae Stoica de Haţeg menţiona că mulţi români din Banat au fugit în Ardeal: „alergându-i turcii, oamenii vitele le-au lăsat. Numai copiii în leagăne încroşneaţi, cu alţii trăgându-i, gura astupându-le a nu plânge, de chin şi foame au murit. Multe maice leagăne cu copii vii, şi de doi ani, pre supt lemne mari, căzute, îi vâra, cu frunză astrucaţi şi ca morţi îi lăsa… Unile după patru şi cinci zile viind, pe unde îşi lăsase pruncii, de i-au aflat vii, i-au luat, iar morţi, cu lemne putrăde astrucaţi i-au lăsat”.
Dar despre răscoala bănățenilor și implicarea familiei Iorgovici în acest eveniment vom vorbi într-unul din episoadele noastre viitoare.