Se știe, deja, că toți liderii europeni au profitat de criza pandemică spre a trece (pe neobservate) acte normative greu de votat și de acceptat în condiții normale, fie din cauza clauzelor aflate în conflict cu valorile general acceptate ale societății, fie a intențiilor clare de fraudă, de obstrucționare sau de instrumentalizare a justiției. La adăpostul unei situații medicale ce combină teama cu izolarea, toți aceștia au mizat pe modificarea orizontului de preocupări ale majorității oamenilor, spre a deturna societatea în sensul dorit de ei. Faptul că evoluția (cel puțin) seculară a ordinii juridice a creat piedici în calea capturării instituțiilor nu le dă de gândit decât în sensul înlăturării istoriei și instaurării Legii, așa cum aceasta le servește mai bine. Faptul că peste tot oamenii au ieșit din carantină, legal sau ilegal, spre a protesta spune mai mult decât toate rapoartele de monitorizare a democrațiilor sau decât declarațiile politice!
Și ce e atât de „nou sub soare”? În primul rând, eterna problemă a legalității avorturilor. Apoi, situația drepturilor persoanelor LGBT. Și, pentru a condimenta spectacolul, Declarația Papei Francis în problema statutului acestor persoane. Textele biblice spun răspicat; Nu, nu, nu! O anumită parte a societății civile și a mediului academic spune, cu varii accente: Da, poate că da, desigur! Iar societatea, aflată la mijloc și nu tocmai pregătită să iasă din dilemă, se mobilizează și strigă. Necazul este că ne lipsesc moderatorii, căutătorii de soluții, spațiul median, dialogul, comunicarea. Contextul medical și politic adăugat peste mai vechi și mai foarte vechi teme rămase neclarificate ne trimite direct în dispute, în strigăt și fundamentalisme. Cu toate riscurile, pierderile și atomizările de rigoare.
Legea avortului în Polonia
Țară predominant catolică, dar și aflată sub regim totalitar, Polonia a interzis avortul la cerere, până în 1993. Atunci, grație unui compromis între puterea politică, cererea socială și puternica Biserică Catolică, acesta a fost legalizat sub anumite aspecte. Era o formă de tranziție spre libertate, o concesie făcută societății după decenii de oprimare. La acea oră, Biserica Catolică reprezenta forța morală care menținuse coeziunea socială și echilibrase balanța puterii cu marxismul asocial (sau anti-social) al puterii politice. Ajuns la putere în 2015, Partidul Lege și Dreptate, condus de Jaroslaw Kaczynski, a încercat să înăsprească legea în sensul interzicerii oricărei forme de avort. S-a lovit de imensa revoltă populară cunoscută drept „Protestele negre” și a înghețat proiectul. Se spune că și Kaczynski ar fi votat împotriva actului normativ, prezumând opoziția populară. La patru ani distanță și-a schimbat nu doar poziția, ci și tonul luării de poziție! Amenințat cu pierderea majorității parlamentare prin posibila migrare a partidelor mici, partenere, spre dreapta și chiar spre Confederația de extremă dreapta, Kaczynski redescoperă bazele moralității într-un vot strategic pentru el. Atât Gowin (Partidul Înțelegerii), cât, mai ales, Zbigniew Ziobro, ministru al Justiției și lider al grupării ultra-conservatoare Polonia Unită, au decis să forțeze reașezarea puterii la Varșovia. Ca urmare, au cerut Tribunalului Constituțional (acaparat, deja, de PiS/Lege și dreptate) să se pronunțe asupra neconstituționalității prevederii care admite avortul în cazul în care, medical, se constată că fetusul are o dezvoltare necorespunzătoare sau chiar are speranțe de viață limitate. Tribunalul a admis cererea, făcând, practic, ilegală, orice întrerupere de sarcină în Polonia. Statistica arată că în 2019 au fost realizate 1.100 de avorturi legale, dintre care 1.074 tocmai pentru cauza de mai sus. În apărarea acestei modificări, Kaczynski însuși opina că fătul trebuie să se nască, să fie botezat, să primească un nume și să fie înmormântat după datină. Cu precizarea că declarația a fost făcută în anul 2020, într-o importantă țară europeană, parte a spațiului Schengen și a sute de Convenții privitoare la Drepturile Omului!
Cum e și firesc, oamenii au sfidat amenințarea pandemică și au ieșit la nivel de sute de mii în peste 150 de localități din Polonia, spre a protesta. Ceea ce s-a înțeles încă din 2016 a fost faptul că cele mai expuse sunt femeile din localitățile mici, cu venituri modeste, adică dependente de legislația națională și de sistemul medical polonez. Și a determinat formarea și consolidarea unei solidarități civice în jurul temei. Puterea se apără cu hotărâri privitoare la limitarea numărului de persoane care se pot aduna în stradă în actualele condiții, societatea răspunde prin faptul că limitarea dreptului de participare la demonstrații nu poate produce efecte decât în condițiile declarării stării de urgență, ceea ce nu s-a întâmplat!
Cracovia și Szczecin, Lublin și Lodz, Bialystok sau Varsovia sunt doar numele celor mai cunoscute orașe în care, de peste două săptămâni, se blochează străzi și intersecții, se scandează, se cântă și, mai nou, se cere demisia guvernului, a membrilor Tribunalului Constituțional și revenirea la un sistem jurisdicțional autentic. Ceea ce iese, însă, din tiparele unui protest democratic ține de „depășirea unei linii roșii”. Protestatarii au desenat asemenea linii pe carosabil, dar au în minte stilistica răspunsului puterii: gaze lacrimogene, spray-uri cu piper, limbajul vulgar (dezvoltat, deja, de ambele părți), crearea unui clivaj social între populație și Biserica Catolică, respectiv protecția bisericilor cu ajutorul unor gărzi speciale formate de grupările de extremă dreapta! La polul opus, femeilor li s-au alăturat fermierii (contra cărora s-au emis norme privitoare la „drepturile animalelor”; conducătorii de taxi-uri, unele sindicate, întreprinzători privați, femeile din poliție și, mai nou, tinerii de 18–20 de ani, dezgustați de puterea acestui tip de biserică în relația ei cu statul autoritar. „Nu e vorba numai despre avorturi! Este lupta noastră pentru libertate!” Se speră că, totuși, Decizia nu va fi publicată, acoperind o ilegalitate, o imoralitate. În caz contrar, intrarea în vigoare a Deciziei ar putea arunca Polonia într-o luptă fără menajamente, pe termen lung și cu consecința clară a fracturării țesutului social! Deocamdată, citim pe bannere: „Sunt femeie, nu incubator!”, „Corpul meu, opțiunea mea!”, „Ia-ți teologia de pe biologia mea!”, ”Polonia nu există fără femei!”, sau, extrem de simbolicul „Femeia poloneză nu a murit încă!”, amintind de primul vers al imnului național și de anii partiției țării, ani în care doar solidaritatea a menținut în viață visul patriei reunite.
Convenția de la Istanbul
Document al Consiliului Europei, semnat în 2011 și aflat în curs de ratificare, Convenția stabilește o serie de drepturi ale femeilor împotriva violenței domestice, precum și drepturi ale minorităților sexuale. Și, aici, începe criza! Prin interpretarea violenței domestice drept un efect (!) al decăderii familiei tradiționale (spun ultra-conservatorii polonezi grupați în Ordo Iuris, formațiunea ministrului Ziobro) și prin declararea LGBT drept o ideologie, actuala putere de la Varșovia a decis să denunțe unilateral Convenția, apoi să convingă o serie de state central-europene să facă același lucru. Spre a-și masca adevărata agendă, ei propun încheierea unei alte Convenții pentru familie, Convenție la care să fie parte cel puțin, statele regiunii, în contradicție clară cu ceea ce numesc ei propaganda impusă de Bruxelles. Se cere diminuarea influenței statului în educația copiilor, ponderea mai mare fiind trecută părinților, redefinirea violenței domestice drept efect al alcoolismului, pornografiei și „sexualizării publice a femeilor”. Nu se spune cine beneficiază, cine plătește această sexualizare, cu bani sau cu psihoze pe viață, nici dacă se urmărește „desexualizarea” prin adoptarea vălului „creștin”. Se vorbește despre protejarea demnității tuturor „cetățenilor”, minoritățile sexuale fiind numite de actualul guvern drept „ne-oameni”. În schimb, eventualul făt nenăscut, dar diagnosticat cu dizabilități este cetățean cu drepturi depline, avortul pe acest motiv fiind declarat formă de discriminare.
Declarația Papei Francis
Spre a încinge și mai mult situația, a fost lansat un film în care suveranul pontif declară că și persoanele LGBT sunt „copiii lui Dumnezeu și au nevoie de o familie”. De aceea „nimeni nu trebuie îndepărtat pentru acest motiv”, opțiunea exprimată fiind în direcția uniunilor civile care le-ar oferi „acoperire juridică”. Chiar dacă în Catehismul Bisericii Catolice no. 2358 se precizează că homosexualitatea nu reprezintă un păcat propriu-zis, ci o înclinație spre dezordine, puterea de la Varșovia a arestat numeroase persoane participante la o demonstrație LGBT și a încurajat declararea a numeroase localități drept „arii libere de LGBT”. „Însă crezul catolic îi învață pe credincioși să urască păcatul, dar să-l iubească pe păcătos!” (arată Cardinalul Burke, într-o precizare emisă la Roma, săptămâna trecută).
Noile reglementări în materie de drepturi ale omului converg în direcția lărgirii acestora spre diferite grupuri minoritare, indiferent de cauza minorității, în timp ce opozanții lor caută în Scripturi și oferă argumente biblice împotriva acestei paradigme: povestea Sodomei și Gomorei, definiția dată în Epistola către Romani (1,26–28) persoanelor LGBT și „minții lor corupte”, ajungând până la amenințarea din același text adresată celor „ce înfăptuiesc asemenea lucruri” și devin, astfel, „vrednici de moarte”.
Biologia și creștinismul corect politic
Fiecare are un sâmbure de dreptate, dar lipsa dialogului de substanță ne ține departe unii de alții și, mai rău, departe de coeziunea socială. Suntem profund transformați de cunoașterea științifică — pe care nu ne ostenim să o pătrundem — și totodată profund indiferenți la mesajul Biblic — pe care îl cităm de câte ori intrăm în criză de argumente —, fără a fi capabili să vedem convergența lor, soluțiile pe care le susțin ambele forme de cunoaștere, dacă și numai atunci când sunt parcurse atent, temeinic, în substanța lor! E ușor de stigmatizat un grup social, indiferent dacă la mijloc este o identitate de credință, de rasă ori de altă natură. Atunci când asociem cu segregarea socială, cu refuzul unor drepturi elementare (ariile libere de LGBT), nu facem decât să provocăm radicalizarea! E deplin viril (?) să acuzăm femeia de „sexualizare publică” sau de uciderea fătului nenăscut, dar dotat cu umanitate, fără să (vrem să) vedem și cealaltă parte a poveștii! De ce n-am vedea că, așa cum, în unele societăți civilizate, există grupuri de susținere socială pentru diferite devieri comportamentale, și LGBT-iștii ar putea fi incluși în societate în această formă și și-ar putea limita revendicările la recunoașterea drepturilor civile? De ce n-am vedea că femeia de azi a dobândit, prin evoluția societății și prin propria ei educație, drepturi pe care le vede călcate în picioare de politicile de stigmatizare sau, mai rău, prin totalitarismul asupra corpului ei? Ce șanse sociale, profesionale sau chiar de subzistență are o femeie care trebuie să susțină un copil bolnav, nedorit, dar impus din afară? Cui îi folosește izolarea femeilor din viața publică, realizată chiar sub pretexte absurde? Sigur că discuțiile privitoare la drepturile omului puteau și trebuie să aibă o limită a extinderii domeniului de competență, dar aceasta trebuie corelată cu o educație pe măsură și cu dezvoltarea unor politici publice și sociale capabile să preia și să soluționeze sau, măcar, să amelioreze crizele. Avem așa ceva? Desigur, nu, pentru că e mai la îndemână să blamăm și să excludem social spre a rămâne singuri, puternici și autoritari, depozitari ai adevărului și ai dreptului de a cita dintr-o Biblie pe care nici nu o citim, nici nu o înțelegem! E corect politic să definim „creștinismul”, care devine adevăr suprem pretins de putere și „utilizat” instrumental în segregarea socială. Nu o formă de credință, nici un set de valori! Ci o argumentație prea artificială în exprimarea unor „falși profeți, învățători falși, care vor strecura erezii distrugătoare” (2 Petru 2,1) reinventând dreptatea după „pofta stricată a firii lor”(2 Petru 2,10). Iar drepturile omului, o simplă unealtă a unora împotriva altora și a tuturor împotriva bunului-simț!
