Încăpățânată, neînțeleasă de copiii ei pentru brusca oscilație de la un comportament de copil temperamental la o bătrână capricioasă, Clara, interpretată de fermecătoarea Sonia Braga, este protagonista celui de-al doilea lungmetraj ficțional al regizorului Kleber Mendonça Filho, Aquaris, nominalizat și difuzat la Cannes în 2016. Centrat în jurul unui subiect deja familiar pentru producător, filmul își atribuie un caracter politic prin tematizarea existenței unei clădiri considerate demodate, pe luxoasa rivieră braziliană, în cartierul burghezimii, definite de zgârie nori, de modernitatea birocratică.
Protagonista lui Filho, văduva de 65 de ani, care a trăit din pasiunea ei pentru artă ca critic de muzică, evadează din arhetipul pensionarului obositor pentru familia sa, speriat de schimbări, care provoacă permanent scene stânjenitoare în ciuda spiritului ei hotărât și de neclintit din propria decizie. Cunoscută pentru articolele ei fără perdea, Clara are deja un renume în cartierul înstărit, ea tratând însă natural poziția sa privilegiată și apelând la simplitate pentru confort.
Aquaris se deschide printr-o episodică retrospecție, de unde reiese că tânăra, libertina, pasionata de muzică Clara tocmai a trecut cu succes peste o operație la sân, purtându-și mai apoi încrezătoare cicatricea războinică și crescând echilibrat trei copii. Producătorul profită de utilitatea emoțională a melancolicelor priviri în trecut inserând pe alocuri astfel de transportări în trecutul Clarei, pentru a dezvălui privitorilor externi sursa reacților ei spontane, de altfel necunoscute pentru celălalte personaje, publicul din afara universului filmic fiind, astfel, privilegiat.
Blocul protagonistei urmează a fi cumpărat de o firmă imobiliară de succes, a unei familii bine așezate în domeniu, ceilalți locatari decizând, astfel, să părăsească stabilimentul contra unei sume atrăgătoare de bani. Clara rămâne singură în clădire, dar decide să lupte până în pânzele albe pentru păstrarea casei sale de o viață. Atât datorită amplasării favorabile, cât și ca urmare a concurenței enorme în continua expansiune urbană atotacaparătoare, conflictul se dovedește dificil, implicând agresiuni verbale, personalitatea nepotului familii de imobiliari, Diego (Humberto Carrão), fiind una definită de megalomanie și de exagerată încredere de sine, mai cu seamă după finalizarea studiilor economice în divinizata Americă de Nord. Totodată, se organizează orgii scandaloase, se cauzează daune serioase imobilului, se face apel la investigații juridice, un sistem al corupției și al preferitismului, încă prezent în situația politică locală actuală.
Atașată emoțional conservatorismului, ca ideologie morală de menținere a timpului și păstrare a credinței în bunuri imateriale, fondatoare, protagonista suprinde, totuși, prin înflăcărarea juvenală din interiorul ei, care întărește frumusețea exterioară. Cochetând cu bărbați tineri, ieșind la seri dansante, aventurându-se în tulburatele ape oceanice sub privire îngriorate ale prietenilor salvamari, ea amintește de spiritul propriei mătuși, în al cărui apartament locuiește acum și prin a cărei aniversare de 70 de ani se deschide filmul.
Atât alegerile muzicale, cât și detaliile de interior sunt minuțioase, pentru a semnala trăsăturile ori stările de spirit ale femeii, spațiul apartamentului devenind, astfel, integrator, dar funcționând și ca o extensie a caracterului nonconformist al Clarei. Cu un hamac exotic, amplasat în dreptul razelor solare care lovesc din largul marin, lăcaș pentru siesta latină, coloane sonore dispuse prin toate încăperile, sub toate formele de media, și un poster al lui Stanley Kubrick Barry Lyndon (1975), metaforic pentru spiritul său rebel, dar și romantic, înrădăcinat în clasic, căminul protagonistei este mai mult decât o locație spațială, redând universul melancolic al trecerii timpului, al acumulării de amintiri, al traiului alături de soț și al creșterii copiilor. Un atac direct și o rănire a spațiului are efectul brutalizării femeii, rezultând o apărare maternă, de neoprit. În ciuda prezenței mai multor personaje — accentul se pune pe viața fostei scriitoare, pe cercul ei de apropiați, pe nepotul și fratele îndrăgiți și pe menajeră ca membră a familiei —, un rol important se atribuie căminului, întreaga acțiune desfășurându-se fie în interiorul lui, fie în parcarea de lângă, fie pe strada sau pe plaja din față.
Camera se oprește de mai multe ori asupra obiectelor materiale, dându-le timp să-și joace imobilitatea, permițând totodată meditația asupra semnificației lor sentimentale, cum se poate remarca în dulapul care sugerează pasiunea carnală.
Întins pe mai mult de două ore de vizionare, filmul își merită atenția și nu devine obositor urmărind complexitatea unei singure etape din viața unui caracter de o inteligență și de o trăire internă rar de întâlnite, care luptă pentru cauze superioare, fiind astfel oferită și o privire asupra unui sistem aflat la putere, sfidător de bunuri imateriale și care așteaptă o schimbare, posibila nu sosi, un sistem în care fiecare mică luptă contează, filmul fiind capabil să producă atât controverse, cât și intense dezbateri.
