Primele poezii ale domnului Ilie Cristescu le-am citit în 1965, la Radna: făceam armată. Terminasem anul V, el la economie, eu la filologie, şi ne pregăteam să fim ofiţeri vrednici, dar şi funcţionari de seamă ai patriei noastre. El era şef de grupă, ştia să facă ordine — să dea ordine. Eram în batalion şi cu (viitori) actori importanţi, unii îi vor juca în piesele sale de mai târziu, alţii îi vor recita poeziile. Dacă primele poezii vor fi adunate în volum în 1970, primul volum care va ilustra patriotismul bănăţean al lui Ilie Cristescu va fi Tezaurul Cernei (1983). În 1983 era directorul staţiunii Băile Herculane, era mai-marele care lua deciziile. Şi călătorea prin lume ca să afle cum poate defini mai bine ţinutul său. După ce n-a mai fost director — Elena Ceauşescu s-a supărat pe el şi l-a trimis la închisoare —, a scris cu pasiune despre locurile copilăriei, ale adolescenţei sale, despre Banatul adânc, cunoscut de puţini. După 1990. A scris mereu despre extraordinarul ţinut uitat de istorici, de geografi şi de oamenii politici. În 1995, ca să-i convingă pe proaspeţii patroni ai staţiunii, dar mai ales pe fericiţii vizitatori că locul e fără egal, a scris Miracolele Cernei, o carte în care poetul se întâlneşte cu istoricul şi cu savantul. Numai el ştie cum se cuvine locurile prin care treceau împăraţii, oamenii mari ai secolelor trecute. Ai Europei şi ai lumii. În Prima zi a ultimei luni, piesă de teatru jucată în mai multe teatre româneşti, e vorba de 1 Decembrie 1918 şi despre eroii Unirii — cei din Banat. Cine trăieşte, aici, prima zi a ultimei luni. E un moment al poetului, mereu atent la sărbătorile ţării. Am fost impresionat de succesul, recent, al piesei în China. Să înţelegem, scriam că piesele lui Ilie Cristescu coboară în locuri puţin cunoscute din Banat, că se opresc asupra unor personaje importante pe care le-am uitat. O lume străveche. Poetul devine istoric şi omagiază momentul aniversar aşa cum omagiază China: cum editează publicaţii culturale care regăsesc rădăcinile adânci ale civilizaţiei. Nouă nu ne mai rămâne decât să ne amintim de Miracolele Cerneis în acest timp al dezastrelor acelei splendide staţiuni de odinioară, Băile Herculane. N-avem, oare, şi aici, la Băile Herculane, nevoie de chineji?