Adevărul ca alibi inutil din In the Name of the Father

70

Pe cât de strigător la cer, de frustrant, pe atât de veridic este cazul familiei Conlon, o simplă victimă a sistemului guvernant, un pion în războiul plin de ură și rasism care a marcat teritoriul englez în anii ‘70. Regizorul nominalizat la 6 Oscaruri a cărei cinematografie pune în lumină propria naționalitate irlandeză, adeseori luată în derâdere, îl aduce pentru încă o dată pe deja aclamatul actor Daniel-Day Lewis, eroul și din filmul My Left Foot (1989) pe marele ecran. Jonglând și acum cu filmul biografic, In the Name of the Father construiește un alt fel de erou, un martir involuntar, o victimă colaterală, definită de caracterul său rebel, de condamnat.

În anul 1974, Gerry Conlon (Lewis) părăsește alături de amicul său Paul Hill (John Lynch) Belfastul devastat de terorism și de conflicte între Armata Republicană Irlandeză și justiție, familia sa rămânând în urmă și trăind cu emoția necunoscutului în care tânărul naiv s-a avântat. Ajungând în Guilford, cei doi refuză căminul mătușii lui Gerry, fiind dornici de libertate și manifestație lipsite de inhibiție, înnoptând alături de un grup de hipioți într-o locuința aflată în paragină. Tinerețea îmbibată în exhuberanța drogurilor și a alcoolului, al actelor spontane, în stil beat colidează însă și aici cu starea politică precară față de care, cu toate că grupul se arată revoltat, ei nu își manifesta abuziv principiile, pornind o mișcare revoluționară. În ciuda evitării, Gerry, prin lipsa sa de control și stilul de viață libertin devine suspectul principal în ultimul atentat criminal provocat de Armată.

Adus la judecată, înnoptarea alături de un om al străzii și furtul unei prostituate nu reprezintă un alibi puternic, precum nici nu îl pot pune într-o lumină pozitivă în fața juriului, Gerry, ba mai mult, tatăl său, mătușa, Paul și doi prieteni din gruparea de hipioți fiind condamnați la închisoare, între 15 și 30 de ani, considerați chiar norocoși că nu primesc pedeapsa capitală, ca urmare a „crimei de neiertat adresată statului englez“, atrăgând astfel și ura față de sângele irlandez. Atât ca urmare a comportamentului nechibzuit al tânărului, cât și prin mărturia falsă a unui membru individios din grup, justiția engleză ia decizia bruscă și de neclintit de a găsi urgent țapi ispășitori, fie și dacă asta ar însemna ignorarea dovezilor contradictorii…

Cu un puternic mesaj politic, răvășitor prin brutalitatea sistemului, exagerată însă de regizor, lipsa de umanitate a mai multor gardieni fiind concentrată în personajul diabolic al polțistului Dixon (Corin Redgrave), filmul nu se abate totuși prea mult de la realitate, de aici și șocul enorm asupra recepției. Cazul concret care a adus 6 oameni nevinovați în închisoare a finalizat prin moartea tatălui, prin deteriorarea și risipa ireversibilă a aniilor celorlalți și prin formarea unei învățături precise asupra rasismului, asupra corupției din sistem. Pare a fi vorba de un caz conceput de Kafka, In the Name of the Father ne redă însă maiestuos haosul lipsit de ficționalitate.

Modificarea amplasării celor doi membrii Conlon în aceași celulă, în loc de separat, precum în realitate, a reprezentat prilejul oportun de a contura una dintre cele mai puternice relații tată-fiu din industrie, dragostea fără limite manifestându-se mai ales prin exprimarea frustrărilor, a imputărilor, prin neînțelegeri. Tortura și amenințarea cu uciderea tatălui au provocat atât mărturia condamnatoare, cât și manifestarea iubirii supreme, fie ea și ucigătoare. Cu gândul că nu își va putea vreodată face tatăl mândru, Giuseppe (Pete Postlethwaite) fiind nevoit a muri dezamăgit de propriul fiu și nesigur de soarta familiei încă în libertate, tulburarea lui Gerry are intensitatea provocatoare a unei schimbări majore, tânărul decizând a lua măsuri și a pune punct victimizării latente, a își schimba verdictul de victimă lipsită de cuvinte. Preluând contactul cu avocata Peirce (o tânără Emma Thompson, proaspăt premiată de Academie), speranța lor plină de devotament, Gerry duce mai departe munca de eliberare a tatălui, cum spune și titlul, în numele acestuia, reușind a tulbura echilibrul parșiv în care se odihnea corupția, chiar și după găsirea și condamnarea adevăratului maniac terorist (o ultimă modificare a scenariului realității).

Ar fi poate cam mult spus că ne confruntăm cu unul dintre cele mai bune producții cinematografice, fie și subiectiv; este însă vorba de o capodoperă pentru anul 1993, ba chiar pentru deceniu, o meditare profundă asupra unui eveniment a cărei notorietate deja suferea stabilirea spre uitare, o cinematografie superbă marca Peter Biziou, captivă de mișcări în masă, de cadre lungi și de viziuni panoramice, claustrofobice, precum și eliberatoare, prin atmosfera creată de o distribuție de excepție fără de care nimic nu ar fi putut fi realizat, pe o coloană sonoră monumentală, piesa lui Bono, cu Gavin Friday rămânând până în ziua de azi un simbol.

LĂSAȚI UN MESAJ