Un restaurant timişorean funcţionează neîntrerupt de 104 ani

6928

Ca o continuare firească a poveștii despre Palatul Lloyd ar trebui să urmeze o altă istorisire despre o componentă autonomă a acestui complex istoric din centrul orașului. Oare se poate închipui un bănățean să nu fi auzit de restaurantul de la parterul clădirii?

Este un exemplu perfect de continuitate a unei afaceri în același loc. De la bun început, de peste un secol, în saloanele de la stânga intrării monumentale în palat se află un local de veche tradiție. Mai exact de 104 ani aici se află un restaurant. În orașul nostru așa ceva este unic, ca profilul unui spațiu comercial să nu se fi schimbat de atâta vreme. În tot centrul nu există un astfel de model. Poate să mai fie una-două farmacii de peste un veac pe același loc, dar un local de alimentație publică nu se mai găsește la noi în urbe.

Cum am arătat în primul episod al poveștii, palatul a fost finanțat din fondurile Societății Lloyd-Timișoara, înființată de angrosiștii de grâne din Banat în 1866. De la concepția inițială, acestui spațiu i s-a hărăzit scopul de a fi un restaurant adresat elitelor ce doreau un loc de distracție și întâlniri, alături de bucate alese și băuturi fine. Până încă nu se știa clar cum va arăta investiția, în caietul de sarcini s-a cerut explicit maestrului Leopold Baumhorn un spațiu cât mai generos, special conceput pentru a adăposti cel puțin o cafenea, un restaurant, un club și un casino, destinat nevoilor acestor angrosiști de cereale. Dar tot atât de adevărat este că aceste spații urmau să aducă fondurile necesare întreținerii restului clădirii. .

De fapt, însăşi renumele Palatului Lloyd a fost întărit și datorită localului ce-i purta numele și care se afla la parterul clădirii. La început puțini au știut ce se află în impozantul palat, dar de cafeneaua de pe Corso s-a știut imediat.

Deschiderea pentru public a cafenelei a avut loc, cu multă publicitate și în prezența multor potentați ai vremii, la 28 iunie 1912, chiar cu o bună bucată de timp în avans față de terminarea întregului edificiu. Etajele superioare încă nu erau finalizate și finisate complet când deja localul funcționa din plin.

Primul nume sub care a fost cunoscut stabilimentul era de Cafe-Wien. La subsolul cafenelei, unde și acum se află un local cu specific rustic, erau amenajate săli de biliard și pentru diferite jocuri de carti, șah și o popicărie. Evident erau simplele și atât de frustele popice de lemn cu bile obișnuite. Nici vorbă de modernele bile de poliuretan și rășini cu centru de greutate descentrat și automatizatele popice din polimeri de la bowlingul venit de peste ocean.  Era ceea ce azi s-ar numi o sală de jocuri, unde se adunau cei mai pătimași practicanți de diverse jocuri de societate. Tot în subsol se aflau și două rezerve mai spațioase pentru petrecăreții ce nu voiau să fie văzuți.

În scurt timp, cafeneaua Palatului Lloyd a ajuns să fie considerată cel mai elegant local din oraș. Proiectul interiorului era influențat total de curentul Secession, în mare modă la începutul secolului al XX-lea. Clădirea avea exteriorul dominat de stilul eclectic dar și elemente de Secession geometric discrete. Între interioare și exterior erau diferențe stilistice mari, dar nu stridente, prin folosirea celor două stiluri arhitectonice.

Pereții interiori erau acoperiți cu tapet din imitație de mătase Moaré, în nuante de lila. Lambriurile somptuase și azi vizibile aproape în aceeași stare, erau confecționate din stejar, ornate cu aplicații de metal tot cu elemente de decor geometric. Acestea, ca și mobilierul original, au fost manufacturate de firma unui cunoscut meșter din epocă, numit Lehman.

Cu elemente asemenătoare erau decorate și corpurile de iluminat ce seamănă în toată clădirea, nu doar în restaurant. Stâlpii erau îmbrăcați în vitralii multicolore și în oglinzi, iar sala era compartimentată în loje, boxe și separeuri, oferind atât intimitate, cât și un ambient plăcut și elegant.

Vara, în fața restaurantului, se deschidea terasa, iar vitrinele mari puteau fi demontate sau larg deschise, făcându-se astfel legătura dintre terasă și salon. Era cât se poate de plăcut în verile fierbinți să stai la umbra terasei la un pahar de bere. Această terasă acoperită a dăinuit, în diferite forme, cam tot secolul ce a trecut peste local.

Clientela cuprindea în special oameni din crema societății: scriitori, jurnaliști, actori, artiști plastici sau muzicieni, politicieni, oameni de afaceri, dar și comercianţi cu negoțuri mai mult sau mai puțin curate. În perioada în care a fost încartiruit cu comandamentul armatei germane la Timișoara, chiar și feldmareșalul Makensen și-a băut cafeaua de dimineață în saloanele luxoase ale localului. Printre cele mai celebre personalități care i-au trecut pragul se numară reporterul și scriitorul Egon Erwin Kisch. Cel ce a ridicat reportajul la statutul de armă de luptă socială a fost combatant pe frontul din Serbia și din Carpați, cu gradul de caporal. Poate la una din mesele cafenelei timișorene a scris și acele pagini pentru care a și fost arestat.

După prima conflagrație mondială numele de „Wien” al locantei nu a fost prea bine văzut de autoritățile române. Că doar Viena și Bucureștiul au fost în tabere opuse în război.

La o primă renovare mai temeinică, a fost inaugurat în 1926 noul restaurant, cu noul nume de „Grand Cafe Lloyd”, cu locația sa binecunoscută de public în plin centrul orașului. Interiorul de mare lux a continuat să rămână un simbol al Timișoarei. Iată cum sunau reclamele din acei ani: „Grand Cafe Lloyd oferă un loc de conversație publicului inteligent”, era aprovizionată cu băuturi de import și oferea „înghețată și un bufet de primă forță” dar și „o priveliște pompoasă”; „Zilnic la Lloyd publicul poate să asculte un concert excelent”. Întradevăr, la Lloyd, clientela obișnuită putea petrece seri de neuitat ascultând concerte de calitate, iar la diverse ocazii se organizau mese festive și recepții. Clienții fideli aveau mesele lor obișnuite, în funcție de profesia și ocupația fiecăruia și puteau consuma chiar și pe credit. Rând pe rând, s-au perindat aici tarafuri de lăutari, muzicanți de înalt talent, chiar și unele trupe de jazz la modă în anii 30 -40. De la cafe concert până la seri de tangouri, aveau loc toate genurile de muzică.

În scurt timp, Cafeneaua Lloyd a ajuns să fie considerat cel mai elegant local din oraș.

Sunt consemnați de memoria celor mai în vârstă câteva nume de pricepuți șefi ai restaurantului, ce au condus afacerea: Ronay Janos, Kemeny Bela, ori Meyer Sigismund. Timp de mai multe decenii, mâncarea alesă, băuturile fine, cafeaua venită direct din țările exotice și muzica unor maeștri i-au purtat renumele și dincolo de hotarele țării. Nu de puține ori aici au petrecut oaspeți veniți de pe toate continentele.

După anul 1948, când toate rânduielile vechi urmau să se dărâme, lăsând loc unei noi orânduiri sociale, întreaga clădire este naționalizată și confiscată de la Camera de Comerț, ultimul prorietar interbelic. Și restaurantul trece în proprietatea statului.  Devine un restaurant oarecare din lanțul de alimentație publică. Se va numi de-a lungul timpului fie „23 August”, fie „Ana Lugojana” (partea de la subsol) sau Timișoara. Aici se putea bea bere Bastion sau Bucegi dacă aveai norocul să nu prinzi sticle cu ulei (tinerii să ceară lămuriri de la părinți) alături de deliciosele rondele de creveți din Vietnam. Acestea aveau savoarea și consistența unor bucățele de placaj. Partea bună a jumătății de secol de socialism e că nu s-au prea atins de decorațiunile interioare ce au rămas aproape intacte. Doar foarte afumate și murdare. Dar asta poate fi și un lucru bun. Au ascuns frumoasele vitralii și oglinzi și au scăpat.

După o renovare destul de corectă din anii 80 restaurantul capătă numele de Bulevard și devine iar destul de luxos pentru acei ani de socialism. Alături de localul numit pompos Palace, erau mândria întreprinderii de alimentație publică. Nici în acestă epocă nu a lipsit muzica bună din restaurant. Se perindau formații destul de celebre în epocă, ce încercau să întrețină atmosfera cu şlagăre moderne şi multe piese de dans, cu canţonete şi arii din operete; nu lipseau nici romanţele şi nici cântecele populare. În formaţia de la Lloyd cânta un excelent acordeonist, Schonberger iar mai apoi un cunoscut al epocii, Hirschl. Echipa de la Bulevard avea la pian un adevărat virtuoz al jazzului, Gaston Ursu, devenit celebru la Bucuresti.

Anul 2000 a adus un adevărat revirimet. Omul de afaceri Javor Radovankovici a intuit potențialul ascuns al adevăratei bijuterii de arhitectură ce se ascundea sub masca afumată a Bulevardului. Cu multă muncă de renovare și restaurare a reușit să scoată la iveala vitraliile, oglinzile, lampadarele ce nu au avut nevoie decât de curățire temeinică și de sumare reparații. Lambriurile au fost redate publicului în adevărata lor valoare. Localul se află în fericita poziție de a nu fi pierdut prea multe din elementele vechi de un secol. Acum totul arată aprope ca pe timpurile de glorie. Se revine și la numele istoric de Lloyd care, de fapt, a fost folosit de cunoscători indiferent ce era scris afară pe firmă.

Se păstrează și în prezent decorațiunile cu stucaturi ce transpun elemente vegetale, dar și geometrice, pardoselile din plăci de mozaic decorativ, tâmplăria originală cu foarte puține elemente schimbate precum și lămpile și plafonierele. Toate acestea sunt restaurate în mod foarte corect fără intervenții inutile.

Localul are 180 de locuri în sală și încă 80 pe terasă. Este specializat pe bucătărie internațională, dar și pe specific sârbesc. Ca și pe timpuri, în fiecare seară există un program artistic ce încearcă să împace toate gusturile. Iar o dată pe lună, iubitorii folclorului sârbesc se pot delecta cu ritmurile unei trupe de tamburași veniți de la Kikinda. Inimosul patron Radovancovici încearcă să facă față cu o echipa formată doar din 10 ospătari și 8 bucatari, dar de înaltă clasă. Cu o bucătărie de excepție, în care specialiatea bucătarului șef este Tournedo Rossinis și File Mignon a la Chef, nu e de mirare afluența de public. Restaurant de ținută, Lloyd tinde să devină un punct de reper în interesul turiștilor veniți de pretutindeni, ce îl compară cu altele de pe alte meleguri.

Răspunsul la întrebarea din titlul primului episod este simplă. Fostul primar al Timișoarei dintre anii 1914-1919, Josef Gemml, a scris că „cea mai frumoasă casă din Timișoara este Lloyd”! Probabil ca avea mare dreptate.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ