Țările de la Vișegrad și România

104

În februarie 1991, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria semnau actul de naștere al Grupului Țărilor de la Vișegrad, oferind astfel haine instituționale și mai multă putere unei colaborări informale de excepție care tocmai redase libertate Europei Centrale. Parteneriatul creat în cadrul eforturilor de înlăturare a totalitarismului trebuia să fie consolidat în procesul de tranziție democratică, respectiv în pregătirea celor trei țări pentru integrarea euro-atlantică. Au poposit atunci în cetatea medievală a Vișegradului Vaclav Havel, Lech Walesa și Jozsef Antall. Dacă primii doi – pe atunci, președinți ai Cehoslovaciei, respectiv Poloniei – sunt mai cunoscuți azi, în România, Jozsef Antall, prim ministru al Ungariei (1991-1993) a participat la Revoluția din 1956, respectiv la negocierile Mesei Rotunde din martie 1989 și apoi a pregătit revizuirea Constituției maghiare după schimbarea de regim politic.

Locația aleasă era una simbolică, toți participanții sperând să preia aura de tradiție și bucuria înțelegerii realizate cu multe secole în urmă. „Cetatea de sus“ – Vișegrad are și un castel corespondent la baza dealului, acolo unde s-a instalat Carol Robert de Anjou după ce, în 1323, a mutat, de la Timișoara, capitala Regatului Ungariei. Înțelegând multitudinea riscurilor externe și complexitatea tulburărilor interne, a invitat la Curtea sa „întâlnirea regilor“, sperând să obțină un șir de înțelegeri ce vizau cooperarea economică, schimbul de informații și non-agresiunea reciprocă. Timp de o lună, acest timpuriu summit internațional avea să-i reunească în 1335 pe Regele Boemiei, John de Luxemburg, Contele Moraviei, Cazimir cel Mare, Prințul Rudolf al Saxoniei și pe Boleslav al III-lea, Duce de Silezia, precum și reprezentanți ai Ordinului Teutonic. Splendidul peisaj de pe malul Dunării, împreună cu dorința de reforme a principilor relativ nou instalați în țările lor, avea să confere întâlnirii de la Vișegrad ambianța cea mai propice realizării numeroaselor înțelegeri și tratate, dar mai ales unui cadru de dialog cu efecte benefice pe termen foarte lung.

Anul 1991 se anunța drept un alt început de lume pentru spațiul central-european. Vremuri noi, lideri entuziaști și speranțe cât pentru jumătate de secol, cât stătuseră cele trei țări sub Cortina de Fier! Sub protecția unei tradiții pe care o doreau reînnoită cât mai repede, cei trei lideri au încercat să întărească solidaritatea în fața provocărilor multiple și să pregătească parcurgerea împreună a unei reforme dificile, imprevizibile. Îi uneau, cum au și precizat în actul fondator, dorința de a elimina remanențele comuniste din țările lor precum și animozitățile reciproce, credința că eforturile corelate vor ușura drumul fiecăruia în parte, dar mai ales proximitatea ideilor, convingerilor ce animau clasa politică a acelei vremi.

În acest context, România are un prim moment de trezire din rutina mineriadelor și a monoloagelor paralele din spațiul intern și încearcă să primească unda verde pentru a adera la grup. Să revenim însă, la principiile tocmai afirmate de liderii celor trei! Cum să fi fost posibilă eliminarea remanențelor comuniste… în timp ce la București FSN-ul și minerii „curățeau“ Piața Universității….?; despre eliminarea animozităților reciproce la scurt timp după evenimentele de la Târgu Mureș, era greu de vorbit. Putea exista vreo proximitate a valorilor și principiilor între Lech Walessa și garda lui Ion Iliescu? Previzibil, România a fost refuzată, deși, poate, dacă Maria de Bytom, prima soție a lui Carol Rober de Anjou, ar fi trăit mai mult, cel puțin summitul din 1335 ar fi fost organizat la Timișoara !?!

Revenind la finalul sec. XX, notăm că proximitatea ideilor unor lideri central europeni nu a fost suficientă pentru a da țărilor lor sau grupului impetus-ul necesar și asteptat. În 1993, Cehoslovacia se împarte în două republici, Cehia și Slovacia, transformând grupul în V4 și complicându-i extrem de mult viitorul. Vladimir Meciar, președintele Slovaciei, nu era nici pe departe descins din basmul cavalerilor Havel și Antall, care luptaseră și învinseseră comunismul! De aceea, negocierile de aderare la NATO au fost îngreunate și, apoi, Slovacia decuplată și amânată, pentru a da o șansă și, mai ales, premiul pentru anti-comunism, celorlalte trei țări (Cehia, Polonia și Ungaria au aderat în martie 1999).

Odată cu integrarea tuturora în Uniunea Europeană și NATO (2004) se părea că grupul de la Vișegrad devenea lipsit de relevanță, atât prin prisma atingerii celor mai multe obiective din programele grupului cât, mai ales, pentru că noile cluburi le ofereau membrilor V4 mult mai multe oportunități de colaborare și dezvoltare. Pentru o perioadă, România a răsuflat ușurată, chiar dacă trecuse linia de sosire mai târziu (în NATO) și, cu programul de monitorizare activat (în UE). În plus, eforturile tranziției precum și competiția globală diminuaseră atât atractivitatea țărilor V4 cât mai ales aura liderilor anticomuniști în ochii opiniei publice. Chiar și cu o elită interbelică ajunsă la o vârstă înaintată, respectiv cu o clasă politică tot mai puțin credibilă, România era în joc, ceea ce a determinat autoritățile de la București să ignore grupul V4 și chiar numeroase promisiuni făcute sieși și populației, atunci când se mai spera includerea în grup.

Dar istoria nu stă la povești și a adus două noi teste în Europa: criza financiar-economică și de încredere în clasa politică, începută în 2008, respectiv, valul de refugiați din țările arabe, în special după 2015. Reacțiile Brussell-ului, politicile promovate, uneori cu standarde duble sau triple, lipsa mecanismelor eficiente de control al implementării rezoluțiilor sale dar, deasupra tuturor, dialogul precar și recurența atitudinilor sfidătoare la adresa Noii Europe au slăbit tocmai ancora de care se rezemau auto-mulțumirea și confortul clasei politice românești, readucând în discuție temeiuri, identități, scopurile reale. Cu un naționalism mult mai evaziv exprimat decât cel din Polonia sau Ungaria, cu extrema dreaptă puțin vocală în comparație cu neonaziștii care defilează în Cehia, respectiv cu o birocrație care practică în continuare dubla gândire, (nu neapărat de sorginte comunistă, căci ne-a prins și Nenea Iancu!) România dă sentimentul că relaționează bine cu Uniunea Europeană și nu mai are nevoie de grupul de la Vișegrad. Mai mult, dacă ne amintim de tradiționala superioritate cu care se percepe fiecare actor din Balcani față de vecinii săi, am crede că subiectul V4 e departe! Și totuși…

Dacă am traduce criza din 2008 în limbaj uzual, ar însemna pierderea locurilor de muncă, inclusiv pentru cei plecați afară, tăieri salariale, austeritate. După ce PSD-ul a întregit salariile, memoria colectivă a uitat episodul după ce că nici nu încercase să înțeleagă mare lucru din el. A rămas doar o serie de acuze de folosit politicianist, atunci când pare favorabil. La ora aceea, Polonia, condusă de Platforma Civică a lui Donald Tusk, a evitat efectele crizei și a consolidat moneda națională, cu o bună putere de cumpărare și stabilitate de invidiat. Ungaria în schimb, lovită din plin de criza celor ce și-au pierdut locurile de muncă în Occident, dar și de disensiunile interne, avea să înceapă un drum anevoios de re-naționalizare a numeroase companii, mai cu seamă din domenii strategice, precum și de reformă constituțională, favorizând înflorirea naționalismului și chiar a extremei drepte pe de-o parte, respectiv de mărire a breșei sociale. A fost momentul în care Viktor Orban a înțeles că trebuia să se bazeze numai pe resursele interne sau pe ceea ce putea atrage în favoarea Ungariei, pierzând treptat încrederea în instituțiile comunitare.

În acest context, lovitura de grație a fost dată de criza refugiaților. Deși existau informații privitoare la tragediile din Mediterana ale celor ce o traversau în ambarcațiuni improvizate, abia inflamarea Rutei Balcanice avea să ne ofere dimensiunea reală a problemei. Treptat, dar fără ezitări, țările central europene aveau să adopte poziția guvernului de la Budapesta, spre exasperarea liderilor occidentali. Aceștia au profitat de ocazie spre a contesta gardurile ridicate de Ungaria, afișând cu superioritate mesajele de Bun Venit – Willkommenskultur – spre a trece apoi la aceași închidere de frontiere, reproșuri, restricții. Deși România are frontiere atât cu Serbia cât și cu Ungaria și ar fi putut fi folosită oricând ca rută alternativă, reacțiile politicienilor au fost slabe, spre inexistente. Informațiile oferite de media au cunoscut un scurt moment exploziv spre a fi apoi re-monopolizate de gâlceava dâmbovițeană, ca și când evenimentele de la Röszke nu ar fi existat. Atunci când premierul maghiar eticheta fenomenul ca fiind „Calul Troian al terorismului“, interviul a fost neglijat în România și ironizat în Europa occidentală. În scurt timp s-au amplificat violențele în Vest, ceea ce, de dragul corectitudinii politice și a războiului cu V4, nu s-a mai mediatizat în întreaga sa amploare. Dar simplele zvonuri de deschidere a unei posibile rute prin Caucaz și Rusia spre Polonia și de acolo în Germania, au cântărit greu în alegerile parlamentare de la Varșovia și în schimbarea completă de atitudine a Poloniei față de problema migranților. A fost apoi rândul Slovaciei să preia tema ca instrument de campanie electorală dar și de reinventare a dialogului social. Bloguri personale dar și agenții de presă au analizat pe larg impactul posibil al acceptării unui număr semnificativ de refugiați, calitatea lor juridică (refugiați de război sau migranți economici) respectiv costurile întregii operațiuni. Temerea era atât de mare încât noii veniți nu mai puteau fi considerați ca individualități care ar fi putut oferi ceva bun societății sau care purtau în ei traume și limite. Totul a fost escaladat la nivel de masă, „problemă economică“, „obiect care necesită asistență“. Încă în septembrie 2015, premierul slovac Robert Fico sublinia că formula cotelor obligatorii nu este o soluție, înainte de toate pentru că reprezintă un mecanism neutru față de identitatea, compatibilitatea și interesele atât ale migranților cât și ale presupuselor societăți de destinație. Refugiații vor fi cei mai nemulțumiți cu sistemul cotelor – adăuga Fico. România le-a acceptat și a prezentat soluții de integrare, fără a exista și garanții de fezabilitate.

În paralel, societatea civilă din Ungaria, Cehia, Slovacia s-a mobilizat și a colectat bunuri de imediată necesitate, transportându-le în zonele de tranzit, în special de la frontiera sârbo-maghiară, dar și din interiorul Serbiei, au participat la organizarea și funcționarea taberelor pentru refugiați. Binecunoscută este Pledoaria pentru Inițiativă Umanitară/ Plea for Humanity Initiative – semnată de peste 12000 slovaci cu scopul ajutorării migranților dar și pentru inițierea unui dialog cu autoritățile. O altă intervenție a fost implicarea ONG-urilor maghiare în reprezentarea intereselor migranților în fața instituțiilor statului, inclusiv în fața curților de justiție, ajungând deja la CEDO, cu hotărâri în primă instanță.

Sigur că nu există nicio rețetă optimă și nici măcar o politică coerentă a Uniunii Europene cu privire la acest val masiv de refugiați. Și mai puțin se știa în 2014-2015, când au început să sosească. Iar discuțiile sunt fie vagi, fie puternic instrumentalizate politic. Ce se poate desprinde din analizele făcute până acum de cei implicați într-un fel sau altul ar fi, înainte de orice, absența dialogului social. Nici la nivel de țări, nici la cel al Uniunii Europene nu s-a discutat oportunitatea aducerii acestor oameni pe continent, capacitatea instituțională de a manageria prezența lor, dar nici capacitatea cultural-societală de integrare a unor grupuri eterogene provenind din orizonturi culturale atât de diferite. De la religie la cultura instituțională, de la comportamentul cotidian la proiectele pe termen lung, toate au fost lăsate pe piața liberă să-și propună prețurile și să se vândă cum pot. Și nu prea se vând, dar nimeni nu-și asumă costul exercițiului. Se vorbește mult despre solidaritate, dar fiecare abuzează de termen după cum îi dictează interesele. Solidaritatea între țările europene, atunci când vestul cere estului să primească o cotă obligatorie; sau când estul, excedat de obligații, cere vestului sprijin. Solidaritate cu migranții – în campaniile ONG-urilor si ale opoziției politice, solidaritate cu șomerii și problemele interne ale statelor din est, atunci când vorbesc politicienii în funcție.

În 19 iulie 2017, statele V4 au formulat Declarația Comună a Primilor Miniștri ai Țărilor V4 cu privire la migrație, definind-o ca pe o provocare pe termen lung, greu de soluționat, care nu a generat încă necesarul consens la nivelul Uniunii Europene. Dimpotrivă, sistemul cotelor și al relocărilor nu a oferit răspunsul căutat. Problema, se arată în document, ar trebui rezolvată în afara teritoriului Uniunii, în locuri special amenajate și finanțate corespunzător, pentru înregistrarea și trierea cererilor de azil. În acest fel s-ar consolida protecția frontierei externe a UE precum și securitatea statelor membre. Față de această poziție, România preferă o acceptare tacită a politicii de la Brusselles, fără vreo poziție clară, ascunzându-i pe ici pe colo, pe migranții care pot fi, cumva, acceptați.

Dar V4 nu e numai geografie, e proximitate de valori…. (va urma).

LĂSAȚI UN MESAJ