Și noi, cei din stradă, ne amnistiem pe noi înșine mult prea des!

179

La finele articolului de săptămâna trecută, mă întrebam și vă întrebam dacă nu cumva nu ar trebui să ne cerem și nouă înșine ceea ce noi, cei din Stradă, le cerem celor din PSD-ALDE și chiar întregii clase politice. Nu vreau să fiu ipocrit, așa că voi împrumuta acel discurs găunos și patetic ce îți cere ție mai întâi să fii cinstit și doar mai apoi să le ceri celorlalți asta. Dintr-un motiv foarte simplu: eu nu cred că e neapărat valabilă o asemenea ordine. Adică nu cred că oamenii obișnuiți pot fi impecabili în sine fără să se raporteze la cei care îi conduc. Din orice domeniu.

Știu, cititorii cu puternice convingeri creștine vor fi desigur dezamăgiți.  O să îi dezamăgesc încă mai strașnic fiindcă eu mă amăgesc cu gândul că elitele nu sunt doar partea ce mai instruită, cea mai inteligentă a societății, ci sunt, ar trebui să fie, înainte de toate, modelul real, viu, autentic de onestitate. Sunt atât de naiv să sper că omul obișnuit nu are nevoie să fie biciuit, amenințat de Lege, ci determinat să imite oameni firești, onești, cu simțul onoarei, al datoriei și al responsabilității. Vă rog să nu râdeți prea tare de aceste naivități ale mele pe care le-am mai nutrit în zilele imediat următoare ale Revoluției. Atunci, imediat după Crăciunul lui 1989, am asistat la o scenă pe care, atunci, am calificat-o ca fiind doar stânjenitoare. Peste ani, am înțeles mult mai bine. Unul dintre liderii de la Balconul Operei s-a nimerit în curtea actualului Liceu Calderon unde sosiseră niște camioane cu ajutoare. Persoana (între timp decedată) era o personalitate a Revoluției. La un moment dat m-a rugat să îi cer unuia dintre șoferii francezi un pachet de țigări. Șocat, i-am răspuns că nu se face așa ceva. Omul, calm, l-a abordat pe unul dintre ei și, prin semne, i-a arătat că vrea o țigară. Francezul, politicos, a scos pachetul și i-a întins o țigară. Fără nicio jenă, eroul nostru a luat rânjind tot pachetul cu un  „mersi” rânjit. După care mi-a spus să îi traduc francezului că el a făcut Revoluția.

Între nesimțirea unui asemenea gest și disperarea lui Dragnea, Tăriceanu și toți penalii din Parlament, de fapt, nu e nicio diferență.  Evident, ei sunt contra-modelele unei nesimțiri patologice. O nesimțire dublată de dispreț și de certitudinea că nu au de dat nimănui explicații. Fiindcă ei sunt Stăpânii. Or, societatea românească a simțit tot mai mult, în ultimii ani, că Puterea, clasa politică nu o mai reprezintă. Fiindcă, după ce s-a folosit de democrație pentru a se îmbogăți cu nerușinare, acum, mare parte din clasa politică nu mai are nevoie de carnavalul votului popular și a ieșit în haită, la drumul mare, nu doar să își apere pielea. Ci să ia totul.

LĂSAȚI UN MESAJ