O distinsă doamnă m-a întrebat zilele trecute: „Spuneți-mi, ce e cu Sergio Ramos? Ce a făcut în finală?”.
În timp ce căutam — cum altfel decât măgulit? — un răspuns demn de noblețea curiozității fotbalistice a interlocutoarei mele, mi-au trecut prin minte scuzele ridicole, dublate de semeția emițătorului, al căror martor eram, sunt adesea: „Cine a fost Maradona? Nu mă pricep la fotbal și nici nu mă interesează!”. La fel cum auzeam, aud încă: „Ei, regula de trei simplă! Am terminat literele, nu știu matematică!”. Semn indubitabil al excelenței profesionale, al elitismului integral, asemenea replici mă fac să mă simt mai ceva ca Battiston în fața lui Schumacher, în semifinala CM Spania ’82. Și mă trimit, după contactul cu ele, nesancționat de niciun arbitru, de-a dreptul pe targă în afara terenului.
Dar să revin. Căutând un răspuns la ce făcut Ramos în finală, am început să vorbesc despre trucurile jucătorului profesionist, despre abilitatea fundașului de a scoate din joc un atacant, despre anti-eroine precum „Mâna lui Dumnezeu” din Argentina–Anglia, Mexic ’86, despre „râul, ram(os)ul” nu numai românesc, ci și iberic-eminescian, în fine despre o grămadă de prostii care să mă facă deștept în ochii ce mă priveau tot mai uimiți și, evident, tot mai puțin curioși. Lansasem o discuție de salon sau ce făceam, de fapt? Nu asta se aștepta de la mine și deveneam, de la un minut la altul, la fel de ridicol ca o absolventă de litere reproducând un referat despre Roșu și negru, că tot nu știe regula de trei simplă. Și se mândrește cu asta. Iar eu nu reușeam nimic în alb și negru, așa cum mi se ceruse în realitate!
Să n-o mai lungesc însă și acum. Ramos este un jucător al Realului. Căpitanul acestei echipe, „Doctor Champions League”, cum i-au spus jurnaliștii de casă ai regalului din capitala Spaniei. Iar când ești în alb, ce mai contează negrul din sportivitatea ta. Și Juventus, și Bayern au înțeles asta. Real trebuia să ia, mai ales anul acesta, UCL. Ca Steaua noastră, campionatele, cupele României comuniste. Chiar dacă era o echipă mare, inclusiv în Europa, trebuia ajutată oriunde în țară. Și, bineînțeles, oricum.
Recordurile trebuie să cadă, statisticile să se umfle. După fotbalul inocent, atât de invocat, până și de mine, mai trebuie săpat. Adânc, foarte adânc. Oare nu mizeria STASI din Oberliga DDR-istă a anilor ’80, numită Dinamo Berlin, a făcut-o pe Dinamo Dresda, clubul miliției est-germane, să reziste și azi prin suporteri?! Prin cei care au umplut de curând Opera din Dresda oferind un spectacol de milioane de vizualizări.
Acum fotbalul nu mai e ideologizat?! Cum să nu! Credeți că e chiar așa de în afara Capitalului lui Marx, cum pare că e în edițiile de până acum ale cărții?
Din sferturi deja, Champions League și-a ales în acest sezon câștigătoarea, ca într-un reality show trumpist până în străfundul mănușilor lui Karius. Ce mai contează gafele lui cât ucrainianul AN-225, cel mai mare avion din lume, unde pot încăpea fără grijă vagoanele în care Dennis Bergkamp călătorea prin Europa Ligii Campionilor, de frica zborului. A celui dinafara terenului de joc, desigur…
Iar dacă unul din marii secunzi ai „Olandezului Zburător”, Cruyff, își vede de ceva vreme de civilia lui terestră, „Galezul Zburător” Balle mai are încă mult de plutit în aer. A demonstrat-o impecabil la Kiev, unde a zburat și… și-a luat zborul de la Real.
Să nu cad însă pradă amintirilor. Nici celor foarte recente măcar, cu Zinedine Zidane îndemnându-și jucătorii să savureze acest triumf pentru că așa ceva nu va mai fi văzut.
Știți de ce? Fiindcă sper să aibă dreptate. Iar „dreptatea e a celui care trece”, cum spunea un gânditor. Nu-i așa?