„Omul nu a fost creat pentru muncă, ci pentru a se odihni. Dacă el ar fi fost creat pentru muncă, tălpile sale ar fi fost cel puţin la fel de late cât spatele”, spune un vechi proverb chinezesc.
Mă gândesc la el de ori de câte ori vine în România o delegație chineză și, mai ales, când vine vorba despre muncă și aud îndemnuri propagandistice la hărnicie ce culminează cu stupida propoziţie „Românului nu-i place munca!”. De parcă americanii, englezii sau nemţii nu dorm nici noaptea de bucurie că a doua zi merg la lucru. Nici vorbă! Diferenţa vine din altă parte, anume din faptul că munca celor sus-menţionaţi le este răsplătită la adevărata ei valoare şi, în consecinţă, pot trăi bine din munca lor, oricare ar fi ea. Și mai am un argument în apărarea noastră, a românilor: Datele oficiale ale Băncii Naționale ale României arată că românii care muncesc în străinătate au trimis constant, din anul 2009 încoace — anul în care efectele crizei financiare internaționale au lovit puternic și România — mai mulți bani în țară decât totalul investițiilor străine directe efectuate în aceeași perioadă.
Iar propaganda comunistă a mai făcut ceva: a tras în jos, foarte jos, sensul cuvântului muncă, fiindcă, de multă vreme, noi, românii, înţelegem prin muncă doar munca fizică. Barosul. Cine nu îşi câştigă banii dintr-o prestaţie cotidiană ce începe la 7 dimineaţa şi sfârşeşte la 3 după-amiaza, de preferinţă într-o fabrică de stat, acela nu munceşte cu adevărat. A risca în afaceri înseamnă a fura. A fi inteligent în speculaţiile bursiere, tot asta. Încă mai grav, concepţia, creativitatea, inovaţia nu înseamnă nimic în preţuirea societăţii. Răcnetul proiliescian din primii ani de după Revoluție, „Noi muncim, noi nu gândim!”, e consecinţa funestă a acestei inversări sau, poate, ignorări a valorilor, prelungite şi astăzi.
Ca să înţelegeţi şi mai bine, ar trebui să vă spun că, în ţările arabe, de pildă, cel mai bine remuneraţi sunt dascălii şi medicii. Cei ce grijesc mintea şi trupul, adică.
Şi, ca să închei tot cu o pildă de înţelepciune chinezească, am să vă spun că, în Evul Mediu, membrii comunităţilor îi plăteau pe medici cu o taxă modică doar atâta vreme cât erau sănătoşi. Înţelegeţi de ce, nu-i aşa?