Jocul de noapte (II)

163

Când îmi erau jocurile mai în toi, hop!, m-am pomenit că a venit clasa I peste mine. Nasol de tot! În ore nu aveai voie să te joci, că te urechea învăţătoarea, pauzele erau prea scurte, nici n-apucai să porneşti un fotbal cu castane prin curte, că se şi suna de intrare, acasă trebuia întâi să-mi fac temele şi să mi le controleze mama, abia apoi – dacă nu-mi rupea paginile caietelor (cică nu erau toate liniuţele perfect oblice, bastonaşele nu semănau între ele şi alte mofturi d-astea!) – primeam verde să ies afară. Grea viaţa de jucăuş! Aşa că aşteptam vacanţele ca pe extratereştri, cu toată fiinţa mea. După cea de iarnă şi cea de primăvară, se apropia infinitul celor trei luni ale vacanţei de vară. Ştiam că urma să mă roiesc la ţară, la bunici, unde aveam libertate, şi nu doar cât vedeam cu ochii. Între timp, scăpasem de cerculeţe, pătrăţele, cârligele şi alte instrumente inutile, şi trecuserăm la litere. Apoi la Ana are mere, şcoala e frumoasă, copacul este verde, tovarăşa învăţătoare ne învaţă să citim şi să scriem. Da, pe bune, învăţasem şi astea. Mai cu greşeli, mai cu bâlbâieli, mai cu f în loc de v şi invers, dar mergea, înaintam.

Şi în 15 iunie a venit vacanţa cu trenul din Franţa! Şi m-a dus într-un sat din Mehedinţi. Sau din Gorj. Zău că nu-mi amintesc dacă la bunicii dinspre tată sau la cei dinspre mamă am plecat prima dată, în vara lui 1978. (În fiecare vară mergeam democratic, chiar dacă trăim în comunism, şi la unii, şi la alţii, perioade egale de timp, ca să nu fie conflicte interolteneşti). De dimineaţa până seara mă jucam cu o energie de nepovestit, apoi, când intram în casă, bunicii dădeau pământul jos de pe mine, mă îmbăiau, mă îmbiau cu cina (aproape niciodată nu-mi era foame, nu voiam decât „ceva dulce”) şi ne pregăteam să facem nani.

Doar că eu venisem în vacanţă cu nişte cărţi în geamantanul de carton. Unele aveau şi poze, dar printre ele şerpuiau cuvinte. Iar cuvintele spuneau poveşti. Care mai de care mai pline de întâmplări ce-mi trimiteau bătăi la inimioară, de situaţii ce mă făceau să râd entuziasmat ori să suspin cu lacrimi în ochi. Mă benoclam la imagini, mai citeam un rând, iar băgam geana la desene, apoi silabiseam ce scria în carte. În care carte? Păi în „Punguţa cu doi bani”. Nu, prima a fost cea cu poveştile lui Nazim Hikmet. Error! Turcul a fost anul următor, în clasa a II-a. Am găsit-o în podul lui Gorel, când alegam să prind un mârtan necunoscut. Basmele lui Ispirescu. O carte mare, cu litere cât pumnul. Parcă nu, totuşi… „Singur pe lume”? Hai, hai, nu te da grande, pe Malot l-ai citit acasă, ţi-a făcut taică-tu, dintr-un ziar, supracoperte împotriva dulceţii şi a gemului. „Poveşti nemuritoare”, volumul acela vechi, în care era vorba de zebul care tot intra şi ieşea din peşteră… Nu ţi-ar fi pe la nas?! Erai într-a treia, te mutasei în casa mare, la Drincea, cică sforăiau bunicii şi nu puteai dormi cu ei în cameră, dar tu voiai să citeşti poveştile alea, cu… acelea! Le cam încurc. „Colţ Alb”, „Fata babei…”, „Fetiţa cu chibrituri”, „Cuore”, „Tărâmul uitat de timp”, „Albă ca Zăpada”, „Fram, ursul polar”, „Legendele Olimpului”, „Vrăjitorul din Oz”, „Au mă doare doctor bun”, „Coliba unchiului Tom Sawyer”… Le cam amestec. Tom Sawyer nu stătea în colibă şi nu prea era unchi. Poate nepot. Oare al cui? Naiba!

Ce voiam să spun cu asta, de fapt? Îmi plăcea să-mi bag nasul în cărţi la fel de tare pe cât îmi plăcea să mă joc. Cititul era jocul meu de noapte. Citeam pe sub cearceafuri, pături sau plapume, ajutându-mă de o veioză mititică, ca să nu fiu văzut. Asta în vacanţe, căci acasă nu prea mi-a ţinut cu camuflajul până într-a patra, când, în sfârşit, am avut camera mea. Curiozitatea şi plăcerea mi-au crescut odată cu viteza de lectură. Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi creştea pofta să citesc şi mai mult. Zeci şi zeci de cărţi într-o vacanţă de vară, aduse de la Severin ori împrumutate de la rude şi vecini, noapte de noapte, până când se lumina de ziuă. Eram ca un flămând, ca un bulimic, un haplea. Cărţi bune şi cărţi proaste. Amestecat pe nemestecate. Uitam de mine când începeam o carte şi, chiar dacă, uneori, inima voia ca ea să nu se mai termine, mintea îmi punea întotdeauna ochii să alerge pe pagini, avidă să afle ce se întâmplă mai departe, tot mai departe, până la ultima. Mă întristam: citită, acea carte murise. Dar inima îmi dădea ghes să întind mâna după o alta, ca după o viaţă nouă: mai vie, mai captivantă, mai frumoasă.

LĂSAȚI UN MESAJ