„Inutilă salvarea patrimoniului Timișoarei dacă nu există strategia de regenerare urbană”

368

Dialog cu prof.univ.dr. Radu Radoslav, arhitect-șef al Timișoarei între 1997-2006 (Partea a II-a)

Vezi și: Politicienii înțeleg limitat moștenirile urbanistice și le interpretează vulgar. Conceptul „Timișoara-mica Vienă” se poate întoarce împotriva ei. Dialog cu prof.univ.dr. Radu Radoslav, arhitect-șef al Timișoarei între 1997-2006 (Partea I)

Convorbirea cu arhitectul Radu Radoslav a avut ca lait-motiv ideea de regenerare urbană. Fiindcă, spunea interlocutorul meu, un oraș devine „uitat” dacă nimeni nu gândește un plan de revitalizare. Dar nu oricum, ci cu grija de a recupera și de a conserva spiritul european și specificul locului.

radu-radoslav1

De aici și supărarea fostului arhitect-șef, care nu a avut cum să schimbe totul: „Timișoara și Banatul înseamnă o fuziune de culturi. Se vede în orice.Voiam la un moment dat să facem o expoziție de cărți de bucate scrise de mamele/bunicile noastre din regiune  fiindcă și în arta culinară bănățeană e vorba de o fuziune culturală. Târgurile de azi ale Timișoarei sunt staliniste, ele ar trebui date în organizarea unor curatori care să aibă capacitatea să pună laolaltă elementele definitorii, cele identitare. Eu sunt supărat pentru că s-a reușit în parte distrugerea identității culturale unice a acestui oraș. De ce unică? Fiindcă  spre deosebire, de exemplu, de orașele transilvane, Timișoara a trecut și prin industrializarea europeană timpurie. În altă ordine de idei, în Europa occidentală, strada e publică, curtea e privată. Așa era și în Timișoara, însă diverși edili au reușit, din prostie sau cu bună știință, să spulbere regula europeană. Cartierele de case timișorene erau aliniate la stradă în front continuu, iar în spate era curtea ca spațiu privat. Au aprobat blocuri cu patru fațade între case, care au distrus ideea de intimitate. Parcelarea în America sau în Europa este strînsă, de aproximativ 500 mp. Parcelele în Banat erau mari, până la 3000 mp, fiindcă includeau ograda de subzistență, omul trebuia să poată trăi din gospodăria sa. Deci la noi, grădina era în oraș, nu în afara orașului, ca în alte părți în Europa. Exista așadar un oraș paralel de case cu grădinile lor. Familiile medievale de exemplu aveau autonomie, dușmanii cucereau cetatea, dar satele trebuiau cucerite casă cu casă. Mi-a fost greu să înțeleg de ce au dorit edilii să distrugă acest specific de civilizație și de civilitate, construind locuințe colective în zonă de case. Peste tot în lume acestea sunt separate, nu se amestecă”.

Balansul între măsuri neomarxiste și neoliberale în Timișoara a deschis pârtie pentru speculatorii imobiliari. Până și măsurile punitive în zona istorică luate de actuala municipalitate, sub conducerea primarului Nicolae Robu, au avut anumite efecte negative, dacă nu sunt însoțite și de măsuri de premiere a celor care conservă/restaurează imobilele lor (de exemplu scutiri de impozite pe 10 ani). Amenzile mari au stimulat plecarea locatarilor care stăteau în casele de patrimoniu din centru.

Partea punitivă are avantaje și dezvantaje. Penalizarea favorizează speculatorii imobiliari. Un om amendat cu 500% fiindcă nu are de unde să restaureze fațada clădirii de patrimoniu unde stă, vinde ieftin și pleacă. La pândă stau speculatorii. Se fac deja tranzacții imense, iar experiența din Europa arată că banii există, mai ales din cele două surse, finanțe chineze și indiene. Efectele sunt perverse, fiindcă sancțiunile nu se pot aplica. Ar fi prea mulți de amendat, primăria nu-i poate cuprinde pe toți. În Italia, în anii ’70 dăduseră o lege că pe stadioane era interzis fumatul. Fumau 70.000, pe cine să amendezi. Așa e și aici. În Timișoara s-au declarat 14.000 de monumente. Nu sunt decât 900 clasate. Restul trebuiau să fie incluse în strategii cum făcusem la un moment dat pentru Piața Traian, care ar fi trebuit să fie Piața Berii, fiind în prejma Fabricii de Bere. Comercianții ar fi primit/împrumutat un utilaj istoric de la fabrică și piața ar fi dezvoltat cultura berii, alta decât cea a vinului, caracteristică pentru Piața Unirii, de exemplu. Când să luăm de la Fabrica de Bere, totul fusese deja topit, nu mai era nimic. Am fost în Cehia unde am văzut kilometri de utilaje de la berării, depozitate în mine, de unde am fi putut avea ce doream. Nu s-a făcut, eu am plecat, ideea a fost abandonată”.

cladire-degradata

Dacă nu găsești un motor, degeaba faci fațadele, ele singure nu revitalizează o zonă

Întrebarea de ce să restaurezi imobilele vechi pare absurdă, fiindcă ideologia socialistă a imprimat restaurările ca pe o obligație.

Casele sunt obiecte. Zicem că trebuie să le salvăm. De acord, dar întrebarea este pentru ce funcțiune, cine are nevoie, ce vrem în viitor cu ele. În termeni actuali, orașul trebuie mereu updatat. Perspectiva trebuie să fie autoregenerarea și revitalizarea”.

Strategiile la care se gândește de mai mulți ani arhitectul Radoslav vizează un proces complex, cu efecte socio-culturale importante.

Văd două direcții ale strategiei: folosirea de investiții private sau publice ca atractori pentru zona Cetate, care era total părăsită până prin anii 2000, când foștii gestionari încă dețineau monopolul comerțului din centru și blocau practic orice suflu nou. În paralel au fost investiții mici: oameni foarte tineri au cumpărat subsoluri și au făcut primele pub-uri: Lemon, D’Arc etc. Acestea au basculat monopolul. După aceea au apărut mici magazine noi la parterul clădirilor vechi și apoi terasele pe domeniul public, lucru foarte important. Întrebarea în orice epocă este cu ce forță umană poți regenera un oraș. Timișoara a avut un moment interbelic foarte important înființând Politehnica, căreia i-a fost adăugată în anii ’60 Universitatea de Vest. Răspunsul la întrebare după 1989 l-au dat aceste instituții fiindcă acolo erau tinerii, studenții. Ei au intuit primii ce trebuie făcut pentru a reactiva zona istorică. Tinerii absolvenți au văzut printre primii după 1989 cum era prin Europa și au făcut la fel. Dar zona Cetate era un capăt de linie și atunci am imaginat un campus universitar nou, pe strada Oituz (fosta cazarmă militară), ca să poată fi traversată permanent zona centrală. Din păcate, ideea a fost subminată de conducerile succesive ale Universității, rectorii au cedat parte din terenul situat central cu un singur gând: să-l utilizeze pentru speculă imobiliară. Să facă mall-uri, să facă nu știu ce, au cedat teren unui liceu etc. și au blocat toată operațiunea care avea ca scop revitalizarea Cetății. În loc să dezvolte acolo, au construit în schimb un cămin studențesc în zona vechiului Campus, pe singurul teren de sport existent utilizat major de studenți. Acest plan de regenerare a eșuat parțial.

iulius-mall-timisoara-1

Au fost apoi trei operațiuni private majore în același sens: prima a fost Iulius Mall, care s-a construit în locul antenelor de transmisie situate relativ central și care blocau dezvoltarea. Astfel, Cetatea a putut fi considerată în această conexiune un mall în aer liber, care să se contrapună Mall-ului închis. În plus, se dezvoltă și proiectul OpenVille înspre Cetate, o extensie a Iulius Mall, cu un parc suspendat. A urmat în jurul Cetății, într-un perimetru semi-central, construirea clădirilor de birouri din spatele Pieței 700 și se mai construiește pe locul fostei fabrici de stofe ILSA, tot aproape de centru, așa-numitul Complex ISHO, un proiect mare, care va cuprinde atât birouri, cât și locuințe și numeroase facilități, de la cafenele, restaurante, magazine, parc etc. făcând o legătură cu altă zonă care trebuie revitalizată: Piața Traian. Toate acestea reactivează indirect centrul, fiindcă cei care lucrează acolo apelează la facilitățile și serviciile din centru.

Mergem mai departe: am tot insistat și cred că am reușit să conving ca, pe calea ferată care trece prin mijlocul orașului, să existe o stație pentru navetiști pe Calea Aradului. 40.000 de oameni fac naveta zilnic spre Timișoara și tot atâția pleacă din Timișoara, paralizând orașul cu mașinile. Un exemplu: în Ghiroda, localitate periurbană la șapte kilometri de Timișoara, sunt 6500 de locuitori și 7000 de angajați. 80% lucrează în Timișoara, vin cu mașina și lucrează în majoritate la multinaționale, care pun accent pe socializarea de după muncă. Pe de altă parte, faptul că navetistul care conduce mașina, fiind șofer, nu poate rămâne după program în oraș la un pahar de vin, e o pierdere pentru oraș. Cred că stația CFR din Calea Aradului ar putea rezolva parțial problema,  făcând mai ieftin și mai sigur transportul navetistului. Poate părea minor, dar o simplă stație de tren face parte dintr-o strategie mai largă, răspunzând la întrebarea cum poți transforma cetatea într-un centru de creativitate și de educație.

Încă o idee: există numeroase clădiri aparținând mai ales mediului educativ – facultăți, școli, cămine – dar ele sunt închise, în sensul că nu sunt folosite altfel decât pentru procesul de învățământ,  fără conexiune cu toți locuitorii urbei. În Piața Libertății, într-o clădire istorică, se află Facultatea de Muzică. Piața ar trebui să fie, simbolic, a muzicii, adică ei – profesori, studenți – să facă acolo sistematic cultură muzicală, deschizându-se față de public. Muzeele trebuie deschise, universitățile trebuie deschise, educația nu se mai face doar în școli și în medii închise, de aceea noi trebuie să transformăm zona centrală într-un imens cluster de creație. El există parțial, cu oameni care pot emite idei creative pentru regenerarea spațiului urban, dar mai trebuie mărit acest cerc”.

Muzeul de Arta Timisoara (3)

Timișoara la intersecția intereselor geopolitice

Ce s-a ales de patrimoiul industrial, e o întrebare firească, mai cu seamă că zecile de fabrici, unele de secol XIX și XX, altele mai recente, se găseau relativ aproape de centrul orașului. Fabrica de pălării, fabrici de industrie textilă sau de industrie grea au dispărut după 1989, dar clădirile și  terenurile au încăput pe mâna speculatorilor imobiliari.

Patrimoniul industrial a  fost bogat, dar a fost dat pe mâna speculatorilor pentru care valoarea terenului e mai importantă decât valoarea culturală. În Europa, zona industrială s-a mutat la periferia orașelor, dar clădirilor industriale li s-a găsit o altă funcțiune: de entertainment, culturală, sportivă etc. La Timișoara, din cauza suprareglementării, s-a ajuns ca industria să se mute în satele învecinate, iar asta a fost o pierdere, fiindcă orașul a sărăcit. Sunt sute de hectare lăsate libere de fostele fabrici, multe în buricul târgului. Nici 50% nu sunt ocupate, se așteaptă creșterea prețului.

Strategic vorbind, Timișoara are capacitate spațială imensă neutilizată în centru pentru un milion de locuitori, n-o spun eu, o spun cei care fac strategiile viitorului. Timișoara are aeroport internațional – un atu pentru comerțul din acest colț de lume. Aradul are nodul de cale ferată cel mai important din România. Aș fi zis ca nodul al treilea să coboare spre Orțișoara-Vinga, iar Timișoara și Aradul ar trebui să formeze o entitate puternică împreună. Dacă zarurile geopolitice cad așa încât Timișoara să devină un centru european regional puternic, atunci va fi în situația de a importa locuitori. Sper să existe înțelepciunea de a decide ce fel de imigranți vor fi primiți: de aceeași cultură și limbă, fie de cultură diferită, musulmani, chinezi sau indieni. Încă există presiuni mari ca drumurile importante să nu treacă pe aici și atunci Timișoara ar rămâne un oraș de provincie ca oricare altul”.

Că lucrurile nu pot fi lăsate la voia întâmplării fiindcă istoria și vremurile modifică nevoile orașelor, o arată lecția metroului din Leipzig.

Orașul istoric Leipzig avea 2 gări, una în nordul și una în sudul orașului. În nord mergea spre Berlin, în sud spre München. Nemții au gândit în 1900 un tunel pentru a duce marfa dintr-o parte în alta. Până în 1914 au făcut gările subterane și au săpat tunelul. În anii următori au săpat tunelul. Mai lipseau 8,5 metri de tunel pentru a fi gata, dar a început războiul. A venit Hitler la putere și a schimbat strategia, mutând banii de la căile ferate la șosele. Tunelul a fost folosit în timpul celui de-Al Doilea Răboi Mondial ca adăpost antiaerian pentru populație. A fost bombardat. În 1945, la terminarea războiului,  au sperat să se poată recupera tunelul și termina lucrările. A venit 1949, când parte din Berlin a trecut la Est și Münchenul la Vest, deci nu mai avea niciun rost tunelul. În anii ’50, una din gări a fost folosită ca studio de film pentru RDG. În 1990, când a căzut Zidul Berlinului, au zis că gata, acum îl termină, mai ales că erau active fonduri mari de reechilibrare între RDG și RFG. Au reluat în 2003 proiectul cu finanțare parte guvernul german, parte fonduri europene, parte landul, parte Căile Ferate germane, parte municipalitatea. Au cheltuit 500 de milioane și nu era nimic gata. A costat în final peste un miliard de Euro, dar de data asta landul a trebuit să se împrumute ca să poată termina,  fiindcă finanțatorii principali inițiali au zis pass. Au terminat în 2013, a venit nevasta primarului și a tăiat panglica, iar investiția nu a ajuns până azi nici la jumătate din parametri de folosire preconizați în raport cu finanțarea. Care e morala: dacă recuperarea patrimoniului nu este însoțită de politici de regenerare și de insuflare a unei noi energii, atunci pe termen lung este adesea un eșec pe bani mulți”.

Timișoara-Facelift pentru Capitală Culturală Europeană

Asociația Expose Arhitecture împreună cu Universitatea Sapientia din Roma, Registrul Urbaniștilor și Consulatul Italiei au imaginat un proiect care se desfășoară chiar în aceste zile, Timișoara Premium Exposed City, un proiect de tipul „adoptă o casă”. Radu Radolslav e de două ori implicat, ca membru al ONG-ului și ca membru al Registrului Urbaniștilor din România.

banca-de-scont-sediul-pnl-timis

Am identificat vreo 30 de case de patrimoniu cu autorizație de construcție pentru refacerea fațadei, toate deținute privat  –în Badea Cârțan 3 case, În Traian 1-2, Piața Plevnei vreo 3, pe malul Begăi 1-2 case. Am lansat un fel de licitație, cine vrea să își asume ca finanțator restaurarea. Una din clădiri este fosta Bancă de Scont, actualmente sediul PNL, care are deja finanțator. În centru nu ne-am băgat fiindcă acolo ar trebui să vină Primăria”.

Tocmai s-a încheiat perioada de selecție, însă anterior lansării proiectului, asociația a organizat cursuri de pregătire pentru restauratori, constructori etc., fiindcă fără mână de lucru specializată degeaba ar veni banii. Proiectul vizează schimbarea fațadelor din Timișoara în întâmpinarea Capitalei Culturale Europene 2021.

Dacă s-ar face fațadele a 20 de case până în 2021, ar fi excepțional. Există un interes din partea marilor firme, vom vedea. Pozitiv au răspuns și consulatele străine. Ce e mai greu este că nu există foarte mulți constructori capabili să facă restaurări de calitate. De aceea facem de trei ani pregătire cu ajutorul Universității Sapientia, care are cea mai bună secție de restauratori, dar evident că nu avem încă destui specialiști”.

Brîndușa Armanca

Articol din proiectul ”Orașul uitat” derulat de Freedom House România

Surse Foto: Constantin Duma, Adrian Pâclișan, eyeinthesky.ro, arhive

LĂSAȚI UN MESAJ