Interogaţii (posibile), în prag de comemorare…

138

Cred că ar putea fi considerat un adevărat act de temeritate din partea celui ce se încumetă să ,,atace” un astfel de subiect, o astfel de temă: ,,care ar fi sau care (mai) sunt calităţile poporului român/ale naţiunii române”. Asta, desigur, raportându-ne la un context perceput şi taxat, cel mai adesea, negativ, ca fiind al unui prezent privit din perspectiva univocă, ,,descurajantă”, la o ,,ochire”, să-i spunem grăbită, neanunţată,  a procesului istoric de globarizare. Încerc să mă explic…

Acum, privind retrospectiv, când iată vom aniversa/comemora cei 27 de ani de la acel sângeros, mirific totuşi, – devenit pagină de istorie – decembrie 1989, moment al descătuşării din chingile celei mai dure şi aberante dictaturi comuniste din estul Europei, mă simt ,,interogat” de un fel de nedumerire, de unele întrebări care îmi apar din start fără şansa vreunui răspuns mulţumitor… Pentru mine, cel puţin, dar, poate, şi pentru o bună parte a celor care vor avea înaintea conştiinţei lor civice astfel de interogaţii. Bunăoară, cu privire la rolul, la implicarea unei părţi a elitei noastre culturale, a intelectualităţii noastre, dar şi a (aşa-numiţilor) formatori de opinie, (din mass-media), în viaţa publică, socială şi politică a societăţii româneşti pe tot parcursul a mai bine de un sfert de secol de tranziţie postcomunistă. Şi, ceea ce pare să (mi) se releve, acum, repet, retrospectiv, ca un aspect deloc neglijabil şi deloc inocent, este tocmai acea punere continuă, programatică aş numi-o, la zid a unor defecte umane – lene, corupţie, hoţie, duplicitate, laşitate, trădare, fatalism mioritic, ignoranţă/prostie, (vezi sintagma flagelatoare, mult vehiculată într-o anumită epocă: ,,duminica orbului”), pasivitate, neocomunism etc. etc. – proclamate constant ca fiind tare naţionale, defecte absolute, ale cvasi-majorităţii românilor. Toate aceste puneri la zid, lăsând la liberă vedere sentimentul unei dubioase, unei ciudate jubilaţii a ,,diagnosticării”, a ,,anatemizării”, din partea unora, nu puţini, dintre noii ideologi, analişti, ,,boieri ai minţii”, formatori de opinii şi purtători de cuvânt. Deseori, această flagelare – generalizatoare, globalizantă, fatalistă ea însăşi – administrată de undeva de sus, ca dintr-un fel de paradis al perfecţiunii morale supreme, s-a făcut cu o perseverenţă şi cu o ,,voluptate” stranie (din partea unor astfel de „judecători”, adevăraţi Robiespierri autohtoni, nu puţini ascunzându-şi, sub vehemenţa lor acuzatoare, propriul trecut, deseori  promiscuu, duplicitar, dubios), care mi s-au părut, mi se par şi azi a fi fost deloc productive, (dimpotrivă!), deloc pedagogice, deloc terpeutice, fie şi dacă vor fi avut ca punct de pornire o intenţionalitate pozitivă, în temeiul mult clamatei terapii de şoc. Puţinele reacţii, ce vor fi existat, de …apărare, de privire şi de analiză dintr-un unghi mai nuanţat, mai tonic, mai puţin fatalist şi globalizant, de atenuare a acestei viziuni în negru absolut erau prompt taxate fie ca amatoristice, nerealiste, obstrucţioniste, fie ca naţionaliste, dacă nu chiar de sorginte securistă şi neocomunistă. Departe de a fi, de a fi fost adeptul menajării carenţelor, inerţiilor morale, al camuflării lichelismelor de tot soiul şi a tot ceea ce a fost/este negativ, nociv, bolnav în societatea românească, nu pot, totuşi, să nu fac,  vizavi de ,,metoda punerii la zid”, o analogie cu acel prototip de dascăl (pedagog de şcoală nouă) sau cu acel ,,părinte” care (în faţa clasei sau a celorlalţi fraţi) îşi blamează, mereu şi mereu, elevul/odrasla: un indisciplinat, un leneş, un prostănac, un chiulău, etc. etc. Şi asta o face, zi de zi, cu obstinaţie neobosită. Ba, mai mult, o face cu acel aer suveran că, iată, beşteleala asta continuă e chiar metoda supremă, singura eficientă. Ştim cu toţii la ce duce o astfel de ,,metodă”, ce efecte practice, dintre cele mai nefericite, poate avea. Eu cred că şi românii, ca oricare altă naţiune, au slăbicunile lor, defectele lor, datorate, în mare măsură, vitregiei şi vicisitudinilor istoriei, dar au şi, nu puţine, calităţi, virtuţi morale, dovedite cu prisosinţă în împrejurări şi momente-limită ale istoriei. Să ne reamintim, acum, doar de acel mirific decembrie 1989, încă apropiat în timp şi cunoscut pe viu de mulţi dintre noi. De curajul şi de spiritul de jertfă al atâtor eroi anonimi: adolescenţi, tineri ori mai puţin tineri… Amintiţi-vă de acel, absolut tulburător, refren, vom muri şi vom fi liberi, al revoltei lor, clamat cu piepturile descoperite în faţa tancurilor, a blindatelor, a automatelor menite, din ordinul trădând disperarea criminală a dictatorului, să le curme viaţa. Amintiţi-vă curajul lor fără egal, demn de legendele eroilor antichităţii homerice.  Şi este, cred, un argument deplin, un argument decisiv să nu ne fie ruşine că suntem români. Adică cetăţeni români într-o Europă Unită, a şanselor egale pentru toate naţiunile care o compun. Nu aş încheia fără a face trimitere la o carte (reeditată depă Revoluţie) de o surprinzătoare actualitate, de la care am putea învăţa câte ceva atunci când ne propunem să dezbatem o astfel de temă: ,,Din psihologia poporului român” (1907) de Dumitru Drăghicescu (1875 – 1945).

Eugen Bunaru

LĂSAȚI UN MESAJ