Într-una dintre istorioarele lui de suflet, Bruno Ferrero a povestit despre un indian care avea un prieten bun în Italia. Se cunoscuseră în India, unde italianul fusese într-o călătorie şi unde indianul îl primise în casă şi i-a arătat nu numai ospitalitate şi minunăţiile Indiei, ci şi un alt fel de a privi şi înţelege viaţa. Au trecut anii şi italianul, încă marcat de călătoria pe care o făcuse, l-a invitat pe indian la Milano, acasă la el, în semn de recunoştinţă. După multe insistenţe, în cele din urmă, indianul a acceptat oferta prietenului italian. Într-una dintre zile, milanezul a ieşit în oraş,împreună cu prietenul lui exotic, cu chipul smead, barba neagră şi turban galben. Pe când se plimbau, aşa, printr-o piaţă milaneză, indianul s-a oprit deodată şi l-a întrebat pe italian dacă aude ceva deosebit, undeva peste drum, într-un petic mai izolat de vegetaţie. Italianul a ascultat cu luare aminte, dar nu a reuşit să distingă nimic altceva în zgomotul persistent al traficului. Privindu-l cât de nedumerit era italianul tot ciulind urechile în stânga şi în dreapta, indianul îi spune că se aude un greiere…
Nedumerirea s-a transformat atunci în neîncredere. Cum să ajungă un greiere acolo, în mijlocul oraşului? Ca să-l convingă, indianul a trecut strada şi s-a aşezat pe o bancă, în apropierea locului de unde se auzise greierele. Nu a durat mult şi greierele şi-a reluat, impasibil, concertul milanez. De asta data, italianul l-a auzit şi s-a minunat. Păi, voi, indienii, aveţi auzul mai dezvoltat ca noi, italienii, mai ales cei care trăim în marile oraşe, i-a spus el prietenului. Indianul l-a contrazis, spunându-i că, de fapt, fiecare om aude doar ce vrea să audă… Şi ca să-l convingă pe italian, a scos o monedă din buzunar şi a azvârlit-o pe trotuar. Imediat, câţiva trecători şi-au întors automat capetele pentru a privi spre moneda care se rostogolea. Vezi, a încheiat indianul, greierele scoate un zgomot mai puternic decât moneda, dar pe greiere nu-l aude nimeni…
Sigur, istorioara cu greierele şi moneda a lui Bruno Ferrero pare a fi decupată din înţelepciunea indiană, unde este posibil să fi auzit o poveste asemănătoare, dar cu aceeaşi pildă. Ceea ce vreau să spun, în primul rând, este că în viaţă fiecare dintre noi trăieşte şi simte doar ceea ce este pregătit să trăiască şi să simtă. Un cuvânt, de cele mai multe ori, spune mai mult decât ceea ce este în sine. Şi întotdeauna o rostire va naşte mai multe întrebări şi mai puţine răspunsuri. Pentru că viaţa nu răspunde niciodată la o întrebare care nu s-a născut.
Semnele de întrebare apar doar atunci când scormoneşti, când inventezi, când nu primeşti nimic gratuit, când vrei să înţelegi cu adevărat ce se întâmplă. Unele înţelesuri sunt facile, altele moştenite, altele au ajuns clişee, stereotipuri. Subînţelesurile, însă, capată un sens doar în momentul în care se sedimentează, printre neuronii tăi, printre simţurile tale, printre gesturile tale, printre experienţele tale, obişnuinţa de a fi tu însuţi egal cu ceea ce cred ceilalţi că eşti.
