După cum spuneam în episodul de săptămâna trecută al serialului nostru, am încercat să vedem ce a însemnat, în timp, Piața Sfântul Gheorghe, ca loc central de întâlnire a trecătorilor pedeștri, cu treabă în Cetate, dar și de intersecție a mijloacelor de transport. Aici era un adevărat nod al orașului. Până la demolarea vechii biserici catolice, cu hramul Sfântul Gheorghe, la începutul secolului al XX-lea (1914), și construirea clădirii impozante cunoscute azi ca „Bega Mică”, imobil care a ocupat o suprafață considerabil mai mare decât biserica, piața avea o întindere aproape dublă decât în prezent. Era capătul liniei tramvaiului cu cai ce venea din Fabric. Tot aici staționau, în așteptatea clienților ce-și puteau permite o călătorie de lux, trăsurile. Așadar, aveam o stație de taxiuri pe vremea când nu se cunoștea acest cuvânt. Tineretul studios trecea, tot prin acest areal, spre cursuri. Se consemnează că, lipit de biserică, se afla un corp de clădire care slujit ca primă gazdă a universității din oraș, unde, începând cu 1806 și până în preajma anului revoluționar 1848, se studia teologia, iar mai apoi filosofia și dreptul. După Revoluția Pașoptistă, acestă universitate a fost desființată.
Tramvaiele se vor moderniza treptat, vor deveni electrice, dar tot aici vor avea capăt de linie. La cursa inaugurală a tramvaiului din 1869 au luat parte oficialii urbei. Un gazetar mai slobod la gură a scris atunci: „Au reuşit să străbată drumul periculos […] până în Fabric, în doar 8 minute, fără nicio deraiere”. În schimb, masa festivă oferită la restaurantul „Regina Angliei” din Fabric a durat trei ore bune. Jurnalistul notează: „Nici aici nu a avut loc vreo deraiere”. Când linia de tramvai către Gara Iosefin s-a unit cu cea către Fabric, prin Piața Libertății, era deja târziu pentru a se mai putea lărgi strada. Și în zilele noastre există această gâtuire dintre bancă și șirul de case de peste drum.
Deci, piața, acum doar cu rol de trecere, aproape întreg secolul al XIX-lea și începutul de secol XX a avut rol de centru pentru prelați, studenți, oameni de afaceri și călători, spre deosebire de piața alăturată, a Libertății, rezervată mai mult militarilor și paradelor.
Din punct de vedere urbanistic, s-a găsit repede o justificare pentru demolarea bisericii. Odată cu defortificare cetății, s-a susținut ideea că trebuie lărgită trama stradală. Astăzi se poate spune cu certitudine că şirul de demolări din Cetate, de după 1910, a fost o greşeală; dar, la acel moment, dorinţa timişorenilor de modernizare radicală nu cunoştea limite. Sunt nenumărate exemple de orașe vechi, care s-au dezvoltat în zonele nou construite, iar zonele vechi au fost păstrate. Dar banii dictau și atunci, ca și acum. Interesele bancherilor erau mai puternice. Au dispărut mai multe biserici. Cum antisemiți erau și la vremea respectivă, a apărut vorba că „încă o biserică creştină este înlocuită cu o bancă evreiască”.
Clădirea monumentală a băncii de economii Erste Temesvarer Spaarkassa a fost ridicată să dureze. Arhitectul May Karoly, care este creditat cu lucrarea, își cunoștea meseria. A imaginat și pus pe planșă un imobil superb. Nu se punea problema economiei de materiale. Se testau cele mai moderne tehnologii existente pe plan mondial. Clădirea a fost finalizată în anul 1855 și a servit, cu excepția anilor de dictaturăproletară, aproape tot timpul drept sediu de bancă. Pe fațadă se remarcă repetarea unui simbol bine cunoscut în acei ani: stupul de albine — simbolul bancherilor. Așa cum albinele își sporesc averea, așa și lucrătorii cu bani, dacă nu apare cumva un crah financiar. Acest stup apare, stilizat, atât pe feroneria porţilor, cât pe corpurile de metal ce continuă colțurile clădirii. De fapt, aceste turnulețe extrem de elaborate și elegante nu se găseau pe clădire la început. Turnurile din zidărie se terminau brusc, cu o platformă dreaptă în stilul sobru al mijlocului de secol XIX. Adaosurile din tablă au apărut după o renovare din secolul XX, înălțând colțurile cu câțiva metri. Detaliul poate fi urmărit în imaginile luate la intervale diferite de timp.
În ciuda masivității edificiului, cu parter și trei etaje aspectuoase, rezolvarea volumetrică a clădirii completează unitar piața, atribuindu-i un accent remarcabil. Imobilul atrage atenția oricui. Ferestrele de la parter au avut o feronerie complexă, gratiile, chiar dacă extrem de solide, nu par deloc agresive, ca la alte bănci, ci își îndeplinesc cu brio sarcina estetică. Au curburile meșteșugite, care îndulcesc asprimea pe care ar trebui să o inducă.
Și la etaj elementele de metal forjat încântă privirea. La cele câteva balcoane (trei pe întreaga fațadă principală) există frumoase balustrade din metal, cu volute preluate din arta barocă. Elementele zoomorfe se împletesc cu cele florale, într-o fantezie debordantă. Dar acestă fantezie nu se regăsește și la alte elemente de decor. Ferestrele sunt destul de simplu realizate. Mari, luminoase, dar cu puține elemente extravagante. Mai degrabă pare că arhitectul s-a concentrat doar pe capitolul metal, pe care l-a înfrumusețat cu grijă, restul rămânând destul de sobru. Acoperișul înalt atrage atenția, dar nu ajunge la acele explozii de fantezie specifice Pieței Operei și mansardelor sale imense, care ar putea adăposti încă două etaje. Cele câteva coloane, mai mult sugerate decât materializate în volum, ar putea duce cu gândul la un neoclasicism bine temperat, cu elemente decorative din alte stiluri, dar judicious folosite.
Cum, însă, banii trebuie să atragă, la rândul lor, alți bani ansamblul a fost conceput cu două etaje de apartamente de raport, pentru cei înstăriți, care puteau scoate din buzunar sume destul de mari pentru a locui aici. Erau apartamente spațioase și confortabile, cu balcoane cu rol de culoar, ce dau către curtea interioară. Aici nu putea pătrunde prea ușor un necunoscut. Trebuia să treacă de poarta masivă a clădirii, din grilaj metalic.
Tot pentru a aduce bani, la parter a funcționat, mulți ani de zile, unul din localurile de luxale orașului. Un anume antreprenor, pe numele său, Wolf Jozsef, a deschis un restaurant faimos pentru preparatele sale. La berăria alăturată restaurantului își stingeau setea cei ce așteptau un tramvai. Dacă-l pierdeau pe ultimul, nu era nicio pagubă! Trăsurile stăteau în așteptare chiar în piață. Se povestește că berăria era locul de întâlnire al intelctualilor vremii, care-și scriau aici paginile de versuri sau cronicile teatrale. Pentru cei mai sobri, pe colțul opus (către actuala stradă Mercy), era și o cafenea, de asemenea, de lux, unde trăgeau de obicei oamenii de afaceri.
După instauratea administrației române, banca a continuat să funcționeze, iar berea a curs mai departe. Adevărata decădere a faimoasei clădiri avea să vină odată cu instaurarea regimului de dictatură proletară. Apartamentele de la etaj au fost naționalizate. Au primit repartiție aici alți chiriași, mai mult sau mai puțin legați de regim. În vastele birouri ale fostei bănci au fost mutate sedii ale unor întreprinderi de stat, grupate într-un conglomerat ce se ocupa cu infrastructura orașului: așa-numitul „Grup de Întreprinderi de Gospodărire Comunală Locală”, subordonat Consiliului Popular al județului Timiş, prescurtat GIGCL. Puțini mai știu ce însemnau aceste litere. Erau scrise cu caractere mari, pe plăci de sticlă imense, prinse pe lateralele clădirii. Cele mai multe sunt acum sparte, lăsând vederii patrulatere de zidărie coșcovită, ca niște găvane hâde. Se mai poate vedea una sau două astfel de plăci de sticlă, care au fost odată de un albastru intens. Literele au rămas, însă, în memoria colectivă, drept cuvântul GIGEL! Oricine era întrebat, știa să spună unde se aflăclădirea GIGEL.
Azi imobilul are din nou o bancă pe latura cu fosta berărie. Acești bancheri sunt oameni gospodari, se pare. Și-au renovat destul de corect partea lor de clădire. Nimic rău. Dar asta nu face decât să scoată și mai mult în evidență starea jalnică a restului de imobil. O altă bancă, dar care a abandonat locul, a lăsat în urmă un bancomat. Este încă funcțional. Dă bani oricui cere și are în cont. Dar și aici bătaia de joc a fost la ea acasă. Meșteri fără habar de meserie și șefi fără pic de minte au tăiat fără urmă de regret vechile gratii, care au rezistat un secol. Când nu poți face așa o lucrare, e mai simplu să o distrugi.
Pe o latură a unuia din turnuri, încă se mai văd găurile lăsate de gloanțele trase la Revoluția Română de la 1989. La o reparație serioasă,unele din acestea ar trebui păstrate pentru aducere aminte. Dar potrivită ar fi și marcarea lor, pentru a fi vizibile de la nivelul solului. O altă porțiune din ultimul etaj este înfofolită într-o plasă de protecție verde. Poate că protejează, dar nu face decât să atragă și mai mult atenția asupra aspectului de cârpă peticită a fațadei impozante cândva.
Pe latura dinspre fosta Librărie „Morawetz” sau a „Școlarului”, la etajul unu, au început să crească tufele pe ziduri. Rugina macină feroneria balcoanelor. Fiecare fereastră este de alt soi. Sunt și de lemn, și de plastic. Culorile nu se mai disting, din cauza stratului gros de mizerie. Un întreg etaj pare abandonat, doar perdelele care nu au mai fost spălate de câteva decenii mai fâlfâie sinistru, ca decorațiunile unui car mortuar ieftin.
La unul din colțuri, într-un loc gol, ce-ar fi trebuit să aibă cunoscutele decorațiuni din plăci de sticlă albastră, un mâzgâlitor cu vopsea, care se pretinde graffiter, a scris un adevăr amar: „Loc de oftat”. Astfel de „locuri de oftat” sau chiar de jelit adânc sunt nenumărate în tot centrul urbei. Poate vine cineva din cei cu bani sau care au pâinea și cuțitul în mână și oftează din suflet (nu doar de complezență) la acestcolț de clădire.
Prima casa de economii din fala urbanistică a Timișoarei a ajuns, în timp, să fie poreclită, cu simpatie, Gigel, iar acum este doar una dintre cele mai degradate clădiri din oraș.
Cum a ajuns prima casă de economii a Timișoarei cea mai neîngrijită clădire din zilele noastre
