Tare mi-s dragi scriitorii, dar grozav mă scot de pe potecă frustrările lor. Iar maxima frustrare a scriitorului este că n-are gloria pe care-o știe/simte el că o merită. N-are, adică, nominalizări la premii, premii, premiile, recenzii, cronici, studii, monografii — despre cărțile sale și despre sine (ca entitate auctorială), traduceri, texte în antologii, medalii, titluri, prezențe pe listele cu marii, genialii și de neocolit autori (ai generației sale, de după Revoluție, de după Al Doilea Război, de după Primul, de după Revoluția de la ’48). Nu e scriitorul român în toate dicționarele literare, în toate istoriile critice ori citrice ale literaturii naționale, nu e în manualele oficiale ori măcar în cele alternative, nu e salutat pe stradă de pietoni, nici claxonat cu stimă de șoferi, nu e intervievat de ziare, solicitat la emisiuni de radio și televiziune, nu e chemat în grădinițe și licee, nu e invitat personal la evenimentele culturale din urbea pe care-o sfințește cu umanitatea sa (și, din cauza asta, nici nu participă la ele!)? Nu, și e nenorocire! Când constată că lumea (mai ales cea literară) a uitat să graviteze în jurul axului propriei existențe, care — coincidență! — este chiar scrisul său, pe domnul scriitor îl apucă pandaliile.
Cu pieptul bombat de furtuna interioară, cu spatele sprijinit pe puternica și nemuritoarea sa operă, își încarcă devastatoarea armă (care va lucra de una singură și după ce el nu va mai fi la trăgaci): cuvântul. Și începe să țintească. Întâi amintește ce nume sonore ale culturii l-au veșnicit în textele lor. Apoi, ce borne ale literaturii îi sunt cărțile și ce autostradă se naște din momentul debutului și până astăzi dacă aceste „borne” sunt unite una de alta. Urmează câteva rafalele: niciodată nu l-au interesat onorurile, premiile și alte prostioare pământești. Literatura este viața lui și viceversa, iar lucrurile acestea sunt sfinte, nu-ncape loc de mărunțiș. Mărunţişul e pentru cei mărunți. El este dintr-o bucată, departe de grupuri, găști, generații, editori, librari (care complotează programatic, pe rând ori deodată, împotriva lui), dar nedezlipit de singurul lucru care contează d.p.d.v. literar: valoarea. Dar în această lume mizeră, prăbușită, în disoluție, valoarea n-are… preț. Dacă ar avea, atunci el și opera-i n-ar fi ocolite nici de critici, nici de premii, nici de cititori, nici de glorie. Nu că i-ar păsa — a zis-o răspicat că nu-l interesează nimicurile —, dar ar fi semnul de normalitate al societății, ar fi câștigul ei enorm. Însă nu e: bafta de a se înfrupta din spiritul ce dospește între copertele cărților sale o va avea viitorimea.
Fie că are o vârstă venerabilă și zeci de op-uri ce-i poartă semnătura, fie că alternează postatul pe siteuri și facebook cu studiul atent al creșterii și îndesirii mustății în oglinda de la baie, scriitorul român are o vanitate permanent erectă. Dacă și-ar ține-o doar între pereții camerei de lucru și i-ar mai da, din când în când, una în cap, s-o mai liniștească, ar fi grozav. Dar nu poate, și ea, țuști!, îl umple; mai întotdeauna, de ridicol.