Bărbosul care snopea scriitori!

104

Stăteau toţi patru pe scaune, într-o cameră neprimitoare, care mai avea ca mobilier o masă dreptunghiulară, lungă, un dulap metalic şi, în apropierea uşii de intrare, un birou cu câteva dosare pe el. Mai exista acolo şi un scaun, semn că la un moment-dat cineva se aşeza pe el. Pe un perete opus biroului, deasupra unui geam mare, se afla portretul unui bărbat sever, cu o fizionomie nu tocmai de intelectual. Vorbim aici de ministrul de interne al ţării. Cei patru tăceau, uitându-se din când în când unul la altul. Se aflau la secţia de poliţie unde urmau să dea declaraţii. Figurile nu le arătau prea bine, semn că fie declanşaseră o încăierare, fie fuseseră victimele unei agresiuni. În sfârşit, cu un reportofon în mână, civilul care tocmai intrase în încăpere se apropie de primul tânăr din cei patru prezenţi la secţie.

-Numele şi prenumele, vă rog.

-Sandu, pardon, Alexandru Troată.

-Vârsta şi profesia.

-30 de ani, poet, redactor la editura „Colonelul Cerchez în Ofensivă”.

-Ei, bine, ce s-a întâmplat, căci vă văd tumefiat la amândoi ochii?… Să mă iertaţi dar cineva v-a „umflat”, rău de tot…

-Da, aşa e, am luat-o pe coajă de la unul c-o barbă mare, pe care nu l-am văzut în viaţa mea. Era ora trei după amiaza, eu singur la o masă în grădina Vineri 16. Mă gândeam la cât de bine ieşise interviul pe care tocmai îl dădusem la radio. Am vorbit despre volumul de poeme „Libertăţi în sincopă”, care mi-a apărut, urmând să fie premiat. Şi la tabăra de creaţie din Turcia unde am fost selecţionat să merg.

-Şi?…

-Păi, cum să vă zic… apărut parcă de niciunde, vine la masa mea şi se aşează un bărbat destul de puternic, părea un fel de muncitor, pe cap cu o bască şi cu o barbă mare. Zice… „tu eşti poet, mă, neisprăvitule, ce scrii tu e poezie, hai spune, iei tot felul de premii?… Răspund şi eu… „stai, nene, că nici nu ne cunoaştem, cum îţi permiţi?”… şi după „cum îţi permiţi” al meu, omul începe să mă trosnească… spunea în timp ce mă bătucea… „ţine să ai pentru premii, tabere de creaţie, lecturi în străinătate, ţine să-ţi ajungă”… De pe scaun m-a băgat sub masă, mi-a mai dat şi acolo câteva şi dus a fost…

-Iartă-mă, dar nu a intervenit nimeni?…

Grădina era goală, chelnerii în altă parte, doar la ieşire m-au văzut. Mi-au dat şerveţele să mă şterg şi mi-au pus o oglindă în faţă. Când am văzut cum arătam am zis… „Gata, în halul ăsta nu mai pot merge la premiere”…

-Ce premiere, m-a întrebat unul dintre ei?

-Sunt poet şi tocmai am mai scos un volum.

-Aha, a zis el… poet.. cu soarele… cu luna… eu mă gândeam la ceva mai serios, bani, femei, afaceri…

Următorul, tot aşa, poet şi el. Din declaraţie reieşea că tot un bărbos îi rupsese muştiucul pe la cinci după-amiaza, în Pădurea Verde. Asta, după ce lecturase, împreună cu alţii, la „Pătura care citeşte”, câteva poeme, mai exact un ciclu numit „Primăvara când ţânţarul muşcă”. Bătăuşul îl aşteptase pe poet, Doru Toader, pe nume, pe o cărăruie, pe undeva prin spatele bisericii de lemn. Şi fără nici o explicaţie, ca la codru des… poc… poc… „muşcă ţânţarii, zici, primăvara?”… „şi ce mai fac?”… „uite ce fac”… şi alte bubuituri până am plonjat în iarbă, domnule poliţist… „Vă dau eu vouă tot glorie de scriitori”… şi astea fiind zise a dispărut printre pomi spre ieşirea din pădure.

Ultimii doi erau prozatori, aşa au declarat, din generaţia două mii. Primul scrisese romanul „Cu calul spre Pompei”, al doilea, trilogia, „Când televizorul in abstracto împuşcă elefanţi”, poveste mascată de dragoste.

-Pe domniile voastre, cine şi unde v-a găbjit?

-Eram amândoi pe la nouă seara, într-o remorcă de tramvai. Veneam de la o lansare de carte, Târcu, dacă aţi auzit de el.

-Nu, n-am auzit…

-Şi tot aşa, un bărbos, cu basc, pe nepusă masă… poc… trosc… ameninţări… apoi că ne scoate scrisul din cap, că am pocit totul…

-Vreţi să mai spuneţi ceva, dumneavoastră?…

-Nu, doar atât, pe mine m-a cârpit mai rău, poate din cauza cozii de cal din frizură…

După interviuri, linişte. La birou, între timp, se aşezase un poliţist în uniformă. Părea să fie un grad mare. Pe toţi cei patru aflaţi înaintea lui doar atât i-a întrebat… „Bănuiţi cine ar putea fi bărbosul acela?” Primi şi un răspuns, probabil un scriitor mai bătrân, cu zeci de romane necicite… sau un dement…

– O să vedem noi, conchise gradatul…

LĂSAȚI UN MESAJ