Adrian Alui Gheorghe: „Rămân la convingerea că trăim vremuri în care sunt mai importante caracterele decât talentele”

790

Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958, în Grumăzești/ Neamț. Doctor în filologie din anul 2004. Poet, prozator, eseist. Premiul Uniunii Scriitorilor din România în anul 2001, pentru volumul de poezie Îngerul căzut şi în anul 2015 pentru romanul Laika; Meritul Cultural în grad de Cavaler, grad A, în anul 2000, şi Meritul Cultural în grad de Ofiţer, grad A, în anul 2010, conferite de Preşedinţia României; Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ, din anul 2005. Autor a peste 20 de cărți. Traduceri din poezie şi proză în franceză, engleză, rusă, sârbă, germană, italiană, cehă, suedeză, maghiară. Recent, i-a apărut în Macedonia romanul Laika.

 

 

În jungla noastră socială cresc cozile de topor pe orice creangă”

— Publicai, cu ani în urmă, un articol, „Imposibila solidaritate”. Scriai acolo, printre altele: Nu există solidaritate de breaslă, nici scriitoricească, nici în alt domeniu… Dacă un semen păţeşte ceva, e umilit sau batjocorit de autorităţi, pentru că are opinii, pentru că e vertical, ceilalţi din preajmă nu au reacţii, ci îşi dau coate şi îşi spun cu glas şoptit: Ei, nu s-a descurcat!”. Chiar crezi că e imposibilă solidaritatea între oameni care au aceleaşi preocupări? De ce?

— Dragă Robert Şerban, multă vreme am crezut că solidaritatea de breaslă, solidaritatea între oameni care au aceleaşi preocupări este un lucru firesc, necondiţionat. Am crezut, multă vreme, că scriitorii sunt fiinţe speciale, cea mai mare parte a timpului cu capul în nori, incapabili să fie delatori, securişti, „liberschimbiști”, oportunişti etc. Scriitorii, în viziunea mea din anii mai tineri, erau nişte fiinţe în general eterice, generoase… Primul scriitor adevărat pe care l-am văzut a fost Fănuş Neagu, aveam vreo 17 ani, lansa Frumoşii nebuni… la o librărie din Piatra Neamţ, era destul de „ambetat de frumuseţile locului”, dar mă uitam la el ca la o fiinţă din altă lume. Am crescut cu acest cult, al naturii speciale a artistului, şi cu cel al prieteniei. Din păcate, trecând vremea, am constatat că lucrurile sunt un pic mai altfel şi în ceea ce priveşte „natura scriitorului”, caracterul multora, dar şi în ceea ce priveşte prietenia necondiţionată. Când am aflat, pe la sfîrşitul anilor ’80, că lumea scriitoricească e înţesată cu turnători securişti, semnatari ai „pactului cu diavolul”, am rămas fără aer. Confuzia de valoare, susţinută cu program în lumea noastră din perioada comunistă, dar şi în cea de după 1989, a dus şi la confuzia de caractere în lumea scriitoricească. „Grosul” turnătorilor a fost selectat, totuşi, din rândul caracudei artistice, artiştiii importanţi erau ţinte de urmărit. Dar au mai fost şi excepţii…! Dar, ca și înainte de 1989, și azi rămân la convingerea că trăim vremuri în care sunt mai importante caracterele decât talentele.

— Pare că ai avut o premoniţie, cu articolul tău: anul acesta ai fost schimbat din funcţia de director al Bibliotecii Judeţene Neamţ, în urma unei examinări cu… triluri. Ai fost evaluat şi ai primit nota 6,89 (trebuia să iei minimum 7), deşi ani la rând ai luat 10, exact la acelaşi tip de evaluare, pentru exact acelaşi post. Chiar şi de la Timişoara se vede că e… tabloul unei execuţii. Cât de solidari au fost cu tine scriitorii din Piatra Neamţ, în faţa acestei lucrături”?

— E adevărat că premoniţia a funcţionat în ce mă priveşte, dincolo de articolul meu despre „imposibila solidaritate”, în numărul din martie, din acest an, al revistei „Familia”, am publicat o proză care se numea „Zidul de hârtie sau conspiraţia mediocrilor”. Dar să fiu mai explicit: în mai 2017, „politrucii” locali m-au executat, în acelaşi stil care i-a consacrat pe înaintaşii lor din anii ’50. Nu o spun eu, reacţiile la demiterea mea, din spaţiul public, sunt „probe”: „Faţa găunoasă a sistemului rânjeşte din nou. Adrian Alui Gheorghe sau despre epurările din post-comunism”, din The Epoch Time/ România; „Petiţie împotriva demiterii lui Adrian Alui Gheorghe”, iniţiată de Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România — AZIR; „O destituire abuzivă: Cazul Alui Gheorghe”, semnat de Mihai Ciubotaru, fost magistrat la Curtea Supremă;„Masacru la vârful culturii instituţionale din Neamţ”, de Ovidiu Şimonca, în „Observator cultural”; „Comunicatul Uniunii Scriitorilor din România”, semnat de acad. Nicolae Manolescu, Comunicatul PEN România etc. etc. Dar „mai marii zilei” nu fac lucrurile murdare sau prea murdare cu mâinile lor, folosesc „cozi de topor”. Aşa a fost şi în anii ’50, oportunişti se găsesc pe toate drumurile, rezerva de ticăloşie a naţiei noastre pare inepuizabilă. În jungla noastră socială cresc cozile de topor pe orice creangă! Şi în cazul meu, trei „confraţi” scriitori au pus mână de la mână, s-au pus umăr lângă umăr şi au reuşit să provoace demiterea mea de la conducerea Bibliotecii judeţene. Unul, în calitate de şef al „reprezentanţei Neamţ a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor” (pensionar, critic şi istoric literar), deşi nu avea nicio treabă în „evaluarea managementului instituţiilor de cultură din Neamţ”, i-a propus pe alţi doi (un profesor pensionar, poet şi prozator, şi un inginer pensionar, prozator), în comisiile de evaluare şi, respective, în cea de soluţionare a contestaţiilor de la nivelul Bibliotecii Judeţene Neamţ, unde eram director, post obţinut în anul 2013, prin concurs, cu un mandat până la capătul anului 2018. Nu le dau numele, nu merită! Conform contractelor „de prestări servicii” (murdare), „contractanţii” au primit câte 728 de lei pentru aşa trebuşoară. Am documentele, ele sunt şi pe site-ul Consiliului judeţean…! O precizare: comisiile respective trebuiau să aibă în componenţă numai specialişti în managementul profilului evaluat, şi nu improvizaţii dictate „la partid”! Partea urâtă e că execuţia a fost una extrem de dură, cu efecte dramatice: de şapte luni nu am nicio formă de serviciu, singura nădejde e un proces pe rol! Și „confrații” scriitori care m-au executat dorm liniștiți, primesc sinecure de la stăpînii lor, în continuare, pentru servicii de acest tip. Ah, „mână sfinţită prin scris”, vorba lui Arghezi. „Sfinţită” prin scris de delațiuni? „Sfinţită” prin scris de execuţii publice? Dragă Robert Şerban, pe ce lume trăim, totuşi?

 — Despre faptele tale culturale, de la conducerea Bibliotecii judeţene, se dusese vestea …! Nu a contat asta?

Nu, nu a contat. În ultimii trei ani de mandat am avut oaspeţi în bibliotecă, cu lansări, conferinţe, recitaluri de poezie, lecturi publice etc., peste o sută de scriitori români contemporani, din prima linie. Lista e deosebit de onorantă, sunt nume din toate generaţiile, din toate grupurile, din toate zonele. Iniţiasem şi un festival de poezie tânără și foarte tânără, cu o ediție anul trecut. Ultimul invitat, înainte de a fi demis, a fost Ana Blandiana, cu o manifestare aparte, dedicată aniversării din luna martie a acestui an; urma ca invitat Mircea Cărtărescu. Nu a mai fost posibil…! Ridicasem şi procentajul de utlizatori ai serviciilor de bibliotecă pe la 14 la sută, în condiţiile în care în ţară media e sub 10…!

 — Spune-mi despre câteva gesturi de solidaritate, nimeni nu e singur pe lume, totuşi…!?

— Da, au fost multe gesturi de solidaritate, am primit încurajări de la confrați din toată țara, au fost luări de poziţie pe internet, în presă. Iertare că nu pot oferi o listă acum, risc să uit pe nedrept un nume sau altul, dar pregătesc o carte despre toată povestea, cu toate luările de poziţie, cu documentele infamiei, cu momentele de cumpănă prin care am trecut, cu trădările multor „foşti prieteni”, cu incredibile lovituri aplicate celui căzut de către oameni pe care nu i-ai fi crezut în stare.

 „Dacă nu aş/am crede în natura divină a artei/creaţiei, arta în sine nu ar avea niciun rost”

— Se spune că literaţii sunt mai productivi şi mai inspiraţi la necaz, la supărare, la tristeţe. Cum e în cazul tău? Scrii mai bine când cerul e senin, ori pe întuneric?

— Nu, nu sunt productiv, nu sunt adunat în vremuri de restrişte. Pot să scriu pamflete în vremuri tulburi, dar nu mă satisface acest lucru. Aveam în intenţie să termin un nou roman, îl am schiţat, dar am amânat. Un povestaş trebuie să aibă tihna necesară ca să se ocupe de personajele sale, de închipuirile sale, nu să se lupte cu supravieţuirea din jungla societăţii (noastre), să se cheltuie în procese în instanţe cu ticăloşia vremii sale (noastre). Sunt o natură solară, chiar și poezia mea o scriu în vremuri de pace.

 …încerc să scriu cărţile pe care aş vrea să le citesc scrise de alţii. Şi, dacă nu le găsesc, atunci le scriu eu.” E mărturia ta dintr-un interviu, iar ritmul în care publici în ultima vreme, aproape o carte de proză pe an (Urma, Laika, Luna Zadar), dă de înţeles că nu prea îţi plac… alţii şi suplineşti, astfel, lipsurile. De unde ritmul acesta? Totuşi, care sunt scriitori pe care îi citeşti cu plăcere şi interes?

Singura profesiune pe care mi-ar fi plăcut să o am pe lumea asta ar fi fost cea de scriitor, de povestitor, de povestaş. Sau una dintre profesinile adiacente: redactor de carte, lector. Sau, dacă ar fi fost posibil, profesiunea de… cititor. Unul din coşmarurile mele, în anii mai tineri, era că ajung undeva unde trebuie să rămân o vreme fără cărţi. Pe o insulă pustie, eventual. Da, scriu lucruri, texte, care să îmi placă mie mai întâi. Îmi trăiesc textele scriindu-le. Mă educ, autoeduc prin ceea ce scriu. Dar dacă nu aş/am crede în natura divină a artei/creaţiei, arta în sine nu ar avea niciun rost. Ce citesc? E greu de spus. Citesc ca şi cum aş respira, cărţile mă aleg, mi se pare uneori. Îmi citesc confraţii, e o formă de dialog. Sau o fi doar un… monolog? Pentru că nu ştiu în ce măsură confraţii răspund dialogului de acest tip. Îmi place să scriu despre cărţile pe care le citesc, o fac destul de rar totuşi, din motive de timp. Oricum, voi scoate, anul viitor cred, o carte de vreo patru, cinci sute de pagini cu eseuri la cărţile de poezie ale congenerilor, cu precădere. Vorba lui Borges: „Nu mă laud cu cărţile pe care le-am scris, mă laud cu cele pe care le-am citit”. Confirm că adesea gândesc aşa.

— Mai afirmi, în acelaşi interviu, ceva care sună tare: Nu există viaţă în afara literaturii”. Cer, în numele cititorilor de literatură, dar mai ales în al celor care nu citesc aşa ceva, lămuriri.

— Putem nuanţa: eşti ceea ce citeşti; sau: eşti suma lecturilor tale; sau: cine nu citeşte nu trăieşte; sau: spune-mi ce citeşti, ca să îţi spun cine eşti… etc. Homo sapiens, conform teoriilor convergente istoriei, a fost „specia” umană care a îngenuncheat celelalte specii umane sau neumane prin faptul că a fost capabil să genereze şi să gestioneze ficţiunea. Ficţiune înseamnă şi matematică, şi reguli de circulaţie, şi reguli de comportament, şi arta culinară şi poezie, şi visatul cu ochii deschişi. Ludwig Wittgestein spune un lucru infailibil:„Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”. Un cititor adună cuvinte, cu fiecare noţiune pe care şi-o însuşeşte poate să îşi explice locul său pe lume, privitul în gol se transformă într-o proiecţie conştientă.

Un cititor este un supravieţuitor al unui complex de lumi, reale sau imaginate. Un necititor este un vieţuitor al lumii şi realităţii imediate.

Unccititor trăieşte. Un necititor este … trăit.

Un cititor, citind, câştigă timp fizic şi timp virtual, pătrunde cu mintea în universuri paralele, cochetează cu eternitatea. Un necititor nu are niciodată timp, el este hăituit de timp…!

Părem, însă, că ne-am întors azi la un duios analfabetism, când omul vorbeşte prin … lucruri. Limbajul s-a subţiat, un individ de azi, statistic, vorbeşte cu jumătate dintre cuvintele pe care le utiliza semenul său de acum cincizeci de ani! Studiul este făcut pe un eşantion reprezentativ din Franţa. Dar avem zilnic proba că omul universal de azi, proaspăt globalizat, este adeptul limbajului non-verbal, al vorbirii prin lucruri, prin obiecte. Într-un „magazin complex”, un mall, dintre cele care ne sunt la îndemână azi, cu zeci de mii de mărfuri la discreţie, vorbirea e o goană după noutăţi, după chilipiruri, după oferte, aşa cum era la începutul istoriei goana omului vânător-culegător prin pădurile pline de „oferte” de cules şi de vânat. Vâna şi culegea mai mult decât îi trebuia, din spaima că se putea termina „oferta”. Ori am ajuns de unde am plecat, ori nu ne-am modificat prea mult în câteva mii de ani?! Cu următorul meu roman sper să dau un răspuns acestor grave întrebări. Doar dacă mă vor lăsa să îl scriu…! Căci, vorba lui Cezar Ivănescu: „ (…) zilnic iau şi beau otravă,/ zilnic beau otrava lor,/ mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,/ doamnelor şi domnilor!”.

 — Adrian, îţi propun, ca unui ludic serios ce eşti, un joc: ce poem/poezie, dintre toate cele pe care le-ai scris până acum, ţi-ai dori să fie citit/ă şi peste un veac?

— Bună provocarea! Deşi eu am scris cu gândul că fiecare text va traversa unul-două veacuri măcar. Căci, oricum, timpul trece repede…! Iar poezia e, în esenţa ei, o capsulă ermetică, impenetrabilă, în care introduci un mesaj pentru nimeni şi pentru toată lumea viitoare. Trăim vremuri pragmatice. Timpul e bani, viaţa e bani, moartea e bani. Şi rugăciunea e bani. Dumnezeu îşi plăteşte poeţii cu moneda cea mai tare: vremelnicia. Este moneda care nu se devalorizează niciodată, ea face suportabilă clipa. Îi pune preţul corect. De asta am să risc cu poemul următor, din volumul Intimitatea absenţei, apărut în anul 1992:

 

Dumnezeu rău înlănțuit

 

Nu daţi omul

pe mâinile oamenilor:

nu au milă.

 

 

Interviu realizat de Robert Șerban

LĂSAȚI UN MESAJ