„Ochii care nu se văd se uită”. Dar ferestrele — ochii clădirilor? Și ele, mă grăbesc să răspund, nu atât proverbial, cât biografic. Fiindcă ruina benzinăriei de pe Kogălniceanu — și acum, în picioare —, din Badea Cârțan, îmi e deja departe, ca și adresa. Care însă, apropiindu-se de Brediceanu și de Piața 700, îmi oferă un alt motiv de aducere aminte, fiindcă, în natura urbană timișoreană, de la Lavoisier încoace — ca să nu fiu acuzat că mă bazez exclusiv pe repere politice —, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă: ruina fostului sediu al ziarului „Timișoara”, de la nr. 37 al străzii ce poartă numele faimosului bănățean. Și ferestrele ei care confirmă, o dată în plus, teoria geamurilor sparte, lansată în 1982 de profesorii americani James Quinn Wilson și George Lee Kelling. Care, pe scurt, afirmă că dacă înlocuiești geamul ce tocmai s-a spart, nu vor fi sparte şi celelalte, dacă strângi gunoaiele imediat ce apar, nu vor apărea saci de gunoaie aruncate peste tot, dacă te ocupi de prinderea „găinarilor”, vei reduce şi numărul „tunurilor”. Sau marilor „țepe”, ca să fiu ceva mai regățean.
Și impozitul pe clădirea cu geamuri sparte — nu-i așa? —, dacă tot ne aflăm într-un ianuarie negru al birourilor locale. Dar parcă proprietarului nu-i pasă, ca lui Gruia Stoica de Hotel Semenicul din centrul Reșiței. Cu mica diferență că, în cazul capitalei Banatului, proprietarul e municipalitatea, după toate aparențele și dacă nu mă minte AI-ul, cum ChatGPT-ul l-a păcălit pe antrenorul lui FC Soci. Și i-a grăbit plecarea din stațiunea rusă. „Dar nicio grijă”, îmi spun, cu un nod în gât ca unul de cravată la gulerul lui Marian Iancu, „Timișoara nu e stațiune, iar eu nu antrenez — doar iubesc — foarte locala zilelor noastre Poli”. Cum îmi iubesc și cartierul, Circumvalațiunii, zona, dacă vreți, nu atât tarkovskiană lunea trecută, zi de strângere a gunoiului, cât desprinsă dintr-un „Hänsel și Gretel” de mahala: drumul, printre blocuri, de la intersecția străzilor Sextil Pușcariu cu Gheorghe Cucu până pe Circumvalațiunii colț cu Bogdăneștilor, presărat cu gunoaie, de parcă un Hänsel homeless (cum era să și devină în basm) și-ar fi marcat traseul cu deșeuri menajere pe care nici măcar porumbeii noștri învățați „cu de toate” nu le pot digera.
Sigur, proprietarul poate că vrea să ne ofere un exemplu viu-nemort despre trecerea în online, după ziarul pe care l-a adăpostit cândva, a sediului acestuia. Dar betonul și cărămida trec mai greu în mediul virtual decât hârtia și cerneala tipografică. Mult mai greu chiar decât un chioșc de presă pe domeniul public, neînlocuit nici până astăzi cu unul „mai trainic și mai frumos”.
Însă azi contează mai mult contabilii de like-uri decât corectorii ziarelor de ieri. Mai mult chiar decât redactorii, redactorii-șefi sau directorii de publicații de altădată. Cât îndemnul redacțional scos la imprimantă și lipit pe pereții clădirii despre care vorbesc în 1996, în plină campanie pentru locale, pentru Primăria Timișoara: „Fiți dobermani!”. Nu știu, dar, cu siguranță, mai mult și decât rubricile „Bomfaier” și „Cartuș pe țeavă” din „Timișoara” de atunci. Una a libertății, a mândriei de a fi pur și simplu „Timișoara”. De care, cu emoție, mi-am amintit într-o noapte de Paște, acum destul de mulți ani, când, trecând pe lângă redacția în care mi-am petrecut și eu doi-trei ani boemi și autentici de jurnalism în adâncile-mi, de-acum, tinereți, am văzut lumină înăuntru. Clădirea era și atunci părăsită, iar oamenii străzii, adăpostiți acolo, aprinseseră câteva lumânări.
Acum bezna e neîntreruptă de nimic și de nimeni. Situl de pe Brădiceanu 37 e un site în construcție.
