Vreau un loc la hublou!

238

Nu merg des cu avionul. Şi nu doar din cauza stresantei idei că, în aer fiind, la o… adică, chiar nu pot face nimic (a mă ghemui cu genunchii la gură şi a mă înfige cu capul în scaunul din faţă nu mi se parte o mişcare salvatoare), fiind doar la mâna piloţilor, ci întrucât preţurile biletelor nu erau deloc prietenoase. Doar că în ultimile luni s-au mai schimbat lucrurile. Pe jumătate. A doua jumătate, cea cu preţurile. Ideea (rămasă, iaca, fixă) că nu am cum reacţiona în caz de…, mă încuie în continuare.

O companie low cost face, mai nou, ca drumurile până la Bucureşti să fie lesnicioase atât pentru buzunar, cât şi pentru ceas. În nicio oră eşti la Otopeni, iar de acolo, în vreo 40-50 de minute, fix în capitala patriei noastre. Asta dacă lucrurile merg şnur. Dar nu merg. Recent, am avut răgazul, datorat unei întârzieri (neexplicate de nimeni) la decolare să admir foşgăiala umană din aeroportul „Henri Coandă”. Lume şi ţară, cum se spune. De toate vârstele, de la sugari ce-şi semnalau prezenţa vocal, până la oameni în etate, ce păşeau cătinel-cătinel spre îmbarcare. De la inşi puşi la patru ace, impecabili, cum se spune, până la tineri în treninguri cu genunchi ori cu blugii sfâşiaţi de modă. Oameni care beau cafeaua din sticluţa de-acasă, până la cei care-şi completau golurile din parfumeria personală ori din barul sufrageriei cu noutăţile de la Duty Free.

Mi-am amintit, brusc, cum era acum mai bine de 20 de ani, când am zburat prima dată: o mână de oameni în tot aeroportul. Sau acum… 10 ani. Două mâini. Hai, trei. Puţini îşi puteau permite să ia avionul. Fie aveau o slujbă foarte bine remunerată, fie li se deconta biletul de avion. Azi, datorită preţurilor incredibil de mici, oricine poate fi în aer, deasupra României ori chiar a Europei. Ai treabă, n-ai treabă, dai o fugă cu avionul.

Cam aceeaşi… liberalizare s-a produs şi în lumea cărţii. Vrei să publici o carte, nu mai e nicio problemă, bănuţi să ai. Şi nu trebuie mulţi, hârtia încă-i ieftină, păduri tot se mai găsesc. Mergi la o editură, întrebi cât te costă, ei dau răspunsul în lei, euro sau dolari, bagă sau nu o geană în manuscrisul tău (mai sunt şi din ăştia, scrupuloşi…), îţi trosnesc o copertă colorată, musai cu trupuri evanescente, solare, zâmbitoare, pupăcioase, inimoase, îmbrăţişate sau gânditoare, ţi-o publică şi apoi ţi-o aşază în braţe. Ce faci cu ea, te priveşte. Dacă ai vocaţie şi crezi cu putere în steaua cărţii tale, mergi din librărie în librărie şi te rogi de librari să-ţi ia cartea. La început, ei te refuză, spunându-ţi că nu lucrează decât cu editurile, nu cu autorii. Dar steaua ta palpită şi din lumina ei se relevă soluţia salvatoare: să îţi ia cartea în regim de consignaţie. Cu buletinu’, două-trei exemplare, acolo. Iar ei, tineri şi inimoşi fiind, cedează insistenţelor auctoriale. Şi uite aşa eşti în raft cu scriitorii, înţelepţii şi mai marii (sau mai… mijlocii) acestei lumi, aliniaţi cu toţii, cotor lângă cotor, la startul spre nemurire.

Dacă în avion nu am de ales şi e musai mă las pe mâna piloţilor, a controlorilor de trafic şi a… păsărilor, în librărie devin jupân şi hotărăsc eu cu ce plec de acolo sub aripă. Că mi-e tot mai dificil – datorită… democratizării – să prind un loc la hublou, unde e lumina mai bună şi se vede mai bine, e o altă poveste ce merită, poate, scrisă şi apoi, bineînţeles, publicată. Într-o carte frumoasă!

LĂSAȚI UN MESAJ