Până acum vreo 20 de ani, eram încă mirat că, de fiecare dată când apăram valorile democrației, mi se spunea că sunt „omul americanilor”. De fapt, nu mi se spunea pur și simplu, ci mi se reproșa. De parcă asta ar fi, într-o democrație, o rușine. Știu, Europa de Vest îi cam detestă pe americani, în ciuda unor episoade din istoria ei recentă care ar fi trebuit să o oblige măcar la o amabilitate decentă: americanii au eliberat-o de hitlerism și, după război, au pus-o pe picioare cu Planul Marshall. Dar, știți cum e: nici în viața de zi cu zi, recunoștința nu e în largul ei. În fine, și atunci, și acum mi se părea cam ciudat că nu eram nici omul francezilor, nici omul nemților, nici al austriecilor, ci doar „omul americanilor”. Și, dacă vreți să știți, mi-am început acest „rol” imediat după Revoluție.
Prin martie 1990, fostul ambasador al SUA la București, David Funderburk, a venit la Timișoara pentru a se întâlni cu membri ai societății civile, adică Societatea Timișoara. Am fost invitat la o cină cu el la restaurantul Continental, împreună cu George Șerban, Vasile Popovici, Viorel Marineasa și Daniel Vighi, pentru a discuta oportunitatea acordării Clauzei națiunii celei mai favorizate României. Am mai scris asta în paginile săptămânalului nostru, dar ceea ce vreau să subliniez este că, a doua zi, în ziarul „Renașterea bănățeană” (fostul „Luptător bănățean”) a apărut un articol în care se relata fidel toată discuția cu ambasadorul. Am aflat că un anume maior Pele ne pusese un microfon într-o scrumieră, dar absurdul situației era încă și mai ridicol decât așa-zisa noastră ipostază de spioni americani. Peste câteva zile, același maior Pele a trimis la „Luptătorul bănățean” un material în care eram deconspirat nu numai ca spion american, ci și ca un învederat homosexual. Articolul a fost la un pas de a fi publicat și numai remarca de bun-simț a secretarului de redacție, Adrian Pop, a stopat ridicolul unei asemenea senzaționale „dezvăluiri”. Adrian, cu care fusesem coleg la corectura ziarului între 1983 și 1986, a spus doar atât: „O să fim ridicoli cu chestia aia cu homosexualitatea. Toți știm că este o minciună penibilă”.
Poate vă întrebați de ce nu a apărut articolul despre mine ca spion american. E foarte simplu: fiindcă, în ochii Securității, postura de spion trebuia dublată de ceva care să declanșeze o reacție de respingere și agravantă. Asta fiindcă homosexualitatea a fost dezincriminată în România — țineți-vă bine! — abia în 2001.
Nu am scăpat însă de acuza de spionaj în favoarea americanilor nici în anii care au urmat. Un fost șef al USLA de la Craiova a publicat o carte în care ideologia Securității ceaușiste se exprima în toată splendoarea. Dincolo însă de vehemența anti-europeană și anti-NATO, la final apar, împreună cu Viorel Marineasa și Daniel Vighi, într-un scenariu ce ne poate lesne așeza într-un ridicol absolut: am fost instruiți în Israel și parașutați ca spioni ai unui oficial american de care nu auzisem în viața mea: doamna Agota Kuperman, fostă atașat cultural al Ambasadei SUA la București în ultimii ani de comunism.
Sigur, rememorările mele nu sunt doar exerciții de absurdă reamintire. Ele vor să atragă atenția și asupra faptului că antiamericanismul de atunci e tot mai reîncălzit în ultima vreme. Nu spun că este mai răspândit, ci doar că a devenit tot mai igrasios.
În realitate, singura vitamină D ce ne poate menține tari oasele democrației este vitamina Deveselu.