Fierb televiziunile, dar şi mediile on-line de atâtea şi atâtea discuţii legate de plecarea ALDE şi, implicit, a dlui Tăriceanu din actuala majoritate parlamentară, ceea ce prefigurează o eventuală „cădere” a Guvernului condus de dna Dăncilă. Vai, ce nenorocire!!! Glumesc. Viaţa politică a unei naţiuni sănătoase şi obişnuite cu exerciţiul guvernământului reprezentativ este deseori marcată (şi) de astfel de evenimente. Precum o ciupercă saprofită, un mic partid, care, până la un moment dat, a trăit într-o aparent echilibrată simbioză cu un alt mare partid, decide că e cazul să schimbe gazda, să se ataşeze unui alt aranjament politic, apt să conducă la o altă majoritate parlamentară.
Într-o ţară ca Italia, astfel de evoluţii sunt foarte des întâlnite. Ele ocazionează analize şi evaluări legate de performanţele, dar şi de eşecurile guvernului în curs de disoluţie, primeneşte dezbaterea politică autentică, deschide o sesiune de negocieri politice mai mult sau mai puţin contondente sau împinge lucrurile spre alegeri anticipate. În România, schimbarea de dispoziţie politică a dlui Tăriceanu a dat apă la moară unor comentarii de doi bani, în interiorul cărora nici măcar o problemă — nici măcar una singură — de majoră importanţă pentru viitorul României nu este, într-un fel sau altul, abordată. Partidele care îşi doresc cu ardoare căderea Guvernului condus de dna Dăncilă şi în fruntea cărora s-a auto-propulsat Partidul Naţional Liberal, transmit electorilor un mesaj aproape imbecil: ştiţi, noi vrem să dăm jos Guvernul PSD, după care on va voir. Nu tu proiecte, nu tu vreun plan de acţiune, nu tu vreo listă de membri ai unui posibil şi alternativ guvern.
Această atitudine de adolescent nesatisfăcut pe care o tot vehiculează Opoziţia mă demobilizează. Că performanţele Guvernului dnei Dăncilă nu sunt foarte vizibile o ştim cu toţii. Că actualul Cabinet e alcătuit (şi) din persoane care „nu prea s-au avut bine cu şcoala” este o altă tristă realitate, acut perceptibilă de orice om raţional, care a terminat „pe bune” un liceu cât de cât central, dintr-o reşedinţă de judeţ. Dar pe mine, ca alegător, nu mă (mai) interesează ca exponenţii Opoziţiei, scufundaţi într-o redundanţă exasperantă, să-mi amintească şi, mai apoi, să-mi tot reamintească nişte lucruri pe care le ştiu şi cu care (aproape că) am învăţat să trăiesc.
Ştiu că dl Dragnea şi cu dl Tăriceanu au avut, pe parcursul şcolarităţii domniilor lor, momentul propriei repetenţii ori pe acela al propriei corijenţe. Cunosc, de asemenea, şi faptul că nici studiile dnei Dăncilă nu sunt neapărat calate pe rigorile pe care ar trebui să le satisfacă, din perspectiva şcolilor absolvite, un politician de rang înalt. Am tot spus, pe unde am apucat, că, astăzi, dată fiind situaţia dezastroasă a României, orice prim-ministru ar trebui, după caz, să fie un serios licenţiat în economie, dar să aibă şi o foarte solidă cultură juridică sau, invers, să posede o licenţă în ştiinţe juridice, dar să fie înzestrat şi cu o elevată cunoaştere în sfera ştiinţelor economice. În plus, personajul cu pretenţii de premier ar trebui să vehiculeze fluent cel puţin două, dacă nu chiar trei limbi străine de largă circulaţie internaţională. Nu în ultimul rând, demnitatea de prim-ministru pretinde aceluiaşi individ ca măcar să fi trecut printr-o şcoală superioară de administraţie ori de ştiinţe politice.
Câţi politicieni de prim-plan şi având în mână decizia politică şi/sau administrativă majoră găsim astăzi în România? Cu riscul de a greşi, dar şi de a-i supăra pe unii sau pe alţii, o scriu ritos: niciunul. Plecare dlui Tăriceanu nu ne prejudiciază în niciun fel; nici pe noi — cetăţenii votanţi; nici ţara — cu al ei edificiu instituţional. Îndrăznesc să spun că prea mult a zăbovit în politica românească un personaj pe care nu îl recomanda (aproape) nimic nici pentru poziţia de premier şi nici pentru aceea de Preşedinte al Senatului. În afara unor negocieri pestilenţiale, purtate fie cu dl Traian Băsescu (şi episodul biletului dnei Udrea îmi frige şi acum memoria), fie cu cei de la PSD (cu care nu a tranzacţionat decât funcţii pentru sine şi pentru ai săi), dl Tăriceanu nu a făcut mai nimic nici pentru dreapta politicii româneşti şi nici pentru ţara care l-a răsfăţat cu demnităţi şi privilegii. A plecat din PNL riscând să spulbere — pentru a nu ştiu câta oară! — unitatea ultimului partid istoric pe care îl mai deţine astăzi Românie; s-a înhăitat cu dl Dragnea, torturând legile justiţiei într-o manieră brutală, prostească şi incoerentă; ne-a servit unul dintre cei mai controversaţi miniştri ai Justiţiei, în persoana dlui Tudorel Toader şi a rămas în istoria dezbaterilor parlamentare din România cu o frază de gâgă: „În cei aproape 30 de ani de când sunt în politică am fost, pe rând, deputat, ministru, prim-ministru, președinte al Senatului și nu am făcut niciodată vreo faptă LEGALĂ”.
Pentru toate acestea, plecarea dlui Tăriceanu din arcul majorităţii parlamentare şi din fruntea Senatului, ca şi renunţarea domniei sale la a mai candida pentru funcţia de Preşedinte al României nu ar trebui să emoţioneze pe nimeni. Cred că dl Tăriceanu ar trebui să-şi desăvârşească opera demisionând şi de la şefia ALDE, spre a-i lăsa pe cei câţiva politicieni decenţi din acest partid să se întoarcă fie în tabăra naţional-liberalilor, fie în cea a social-democraţilor, de unde, într-un fel sau altul, aceştia au plecat la un moment dat.
Odată consumat şi acest episod, nu ne mai rămâne decât să aşteptăm dispariţia politică a ultimului membru al tripletei „le place şcoala precum câinelui, lanţul”, şi mă refer, desigur, la dna Dăncilă. Imediat ce Guvernul domniei sale se va topi în cafeaua fierbinte, neagră şi fără zahăr consumată de Opoziţia revoluţionar-distructivă, o nouă pagină de istorie politică ne va fi pusă sub ochi: aceea a luptelor intestine între partidele politice care — spun ele! — reprezintă dreapta şi care — nu-i aşa? — urmăresc să conserve democraţia şi capitalismul în România. Şi mă gândesc la PNL şi la USR. La masa acestora, din raţiuni uşor de decriptat, vor cerşi câte ceva şi UDMR-ul, şi Pro România, şi PMP-ul, dar şi ceea ce va mai rămâne în epoca post-Tăriceanu din mult prea neînţelesul ALDE.