Ungaria — Manual de iliberalism

102

Recentele dezbateri europene pe problema respectării statului de drept și a condiționării accesului la finanțare de funcționarea mecanismelor fundamentale ale democrației au adus din nou în prim-plan instituția (!) numită Viktor Orbán, împreună cu „reușitele sale” și cu discipolii mai mult sau mai puțin fideli. Tratatul privind Uniunea Europeană stipulează, în art. 2, valorile considerate a întemeia comunitatea europeană: „respectarea demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului”. Pentru o anumită parte a societății, această listă constituie legea supremă la care poate fi redus orice și față de care orice deviație poate fi interpretată drept încălcare. O enumerare clară, dar ușor criticabilă pentru aerul ei generalist, spun ceilalți, care se prevalează de lipsa unor detalii spre a interpreta după propria ideologie, ceea ce se spune în Tratat. Pentru o (prea) vastă majoritate a populației, problemele stringente de fiecare zi reclamă o aprofundare a „filosofiei” spre a specifica în ce mod vor putea ei să-și soluționeze aceste nevoi imediate. Desigur, politicienii nu au răspuns pentru că, de cele mai multe ori, nu aud întrebarea. Ține de stilistica prestației publice a omului politic să audă selectiv și să răspundă după strategiile care l-au creat ca persoană publică. Dincolo de aceasta, războiul (fierbinte) dintre democrația liberală și populism a pus pe masă detalii mai profunde ale guvernării contemporane, pornind de la perspectiva declarată sau implicită asupra eternului raport individ/stat și a corelativelor: suveranitate/libertate, majoritate/diversitate, „noi” și „ei”. Și apoi s-a descoperit art. 7 al aceluiași tratat european, stipulând că la sesizarea „unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute la articolul 2”. Și a constatat! În 2017 a pornit procedura împotriva Poloniei, în 2018 — împotriva Ungariei. Și? Procedura presupune un schimb susținut de documente și opinii între statul în cauză și Consiliu, în vederea agreării unei descrieri echilibrate a situației. Încă nu a fost formulată! Abia în baza acelei evaluări acceptate de ambele părți se poate trece fie la măsuri reparatorii, fie la sancțiuni în sensul restrângerii sau suspendării dreptului de vot pentru acel stat, până ce-și va remedia deficiențele și se va considera că îndeplinește standardele minime ale democrației și statului de drept.

Practic, trenarea luării unor măsuri hotărâte împotriva celor două state — și a altora în care se cunosc încălcări grave ale art. 2, fără să fi început vreo procedură prealabilă (!) — a avut efecte specifice: liderii de la Budapesta și Varșovia au înțeles că își pot urma nestingheriți programul de transformare constituțională a statelor lor; opinia publică și politicienii opoziției au înțeles că sprijinul Bruxelles-ului e prea slab în comparație cu schimbările politice pe care sunt forțați să le accepte, delegitimând deopotrivă filosofia democrației liberale și credibilitatea instrumentelor instituționale europene; a crescut nemulțumirea, respectiv automultumirea, și s-a ajuns azi la înghețul care ascunde confruntarea aproape fără ieșire. Cele două state au blocat prin veto adoptarea bugetului comunitar, iar eventualele măsuri luate acum ar afecta dramatic populația din Polonia și Ungaria. Cum Polonia, cu mai multe deficiențe contabilizate în recentul Raport privitor la statul de drept, este considerată a avea o guvernare ce stă în siajul ideologic al lui Viktor Orbán, totul începe și se raportează la deciziile, declarațiile și reformele din Ungaria.

Hello dictatorule!
Cu această vorbă devenită celebră și cu o palmă pe obraz îl întâmpina Jean-Claude Juncker pe premierul maghiar la deschiderea summit-ului de la Riga, din 2015. Acesta i-a răspuns cu o admirație diplomatic-retorică: Mare duce! și și-a continuat programul illiberal. Partidul pe care îl conduce, „Fidesz s-a transformat într-o sectă, iar țara într-un ostatec.” (Bogdan Goralczyk, Aspen) La adăpostul majorităților parlamentare de care s-a bucurat în ultimul deceniu, Orbán a reușit să restructureze întreaga guvernare după voința și interesele sale. Nici măcar nu și-a ascuns programul, dar opoziția fragmentată și neinspirată a ratat șansa de a impune dialogul politic! Scorurile obținute la alegerile parlamentare vorbesc de la sine, Fidesz, împreună cu creștin-democrații, adunând, pe rând, 263 din 386 mandate, în 2010, 133 din 199, în 2014, și tot atâtea, în 2018. Dacă ne uităm spre opoziție, vom vedea un conglomerat de formațiuni opuse între ele, pline de orgolii și idealuri, fără un program coerent de contracarare a Fidesz. La nivel european, formațiunea aparține (încă) de Partidul Popularilor, care, pierzând, în timp, majoritatea, avea nevoie să gestioneze cu atenție voturile membrilor săi, lăsând în plan secund replica fermă datorată disoluției democrației liberale de la Budapesta!

Totul a început în 2010! Țara se afla deja în stagnare economică și multă lume simțea efectele dureroase ale tranziției postcomuniste. Pierderea unor privilegii, a siguranței locului de muncă, înlocuirea criteriilor de selecție cu unele puțin clare și fluide, tranziția incompletă, în special la nivelul legislației și a soluționării problemelor restante cu care țara intrase pe făgașul democratizării, toate acestea au pregătit explozia! Dezvăluirea subită a adevăratei fețe a socialiștilor maghiari, împreună cu lista proaspeților îmbogățiți, a tranșat irevocabil opțiunea politică a electoratului. Aceasta a fost multiplicată fără control de revenirea în țară a mii și mii de victime ale crizei financiare declanșate în 2008, criză care, acum, își arăta adevărata amploare și toxicitate. Nu a fost dificil pentru Fidesz să culeagă roadele opoziției în care se afla și, cu o majoritate de peste 68%, să preia legislativul și macazul reformelor.

Cu toate că nu fusese prevăzută în programul electoral, formularea unei noi Constituții a venit ca o mănușă, netezind calea politică și oferind căi legale pentru decizii greu de imaginat. Departe de a fi (fost) un „simplu” act legislativ, proiectarea și realizarea documentului prevestea deja multe dintre derapajele ce i se impută azi guvernului de la Budapesta. În primul rând, deciziile au fost luate doar în cadrul unor negocieri parlamentare, fără consultarea specialiștilor constituționaliști și fără dezbatere publică. Ca urmare, întregul program tacit al Fidesz și-a găsit lăcaș bun în Legea Fundamentală, alături de prevederi care o fac greu sau chiar imposibil de modificat. Mai precis, în dreptul a numeroase aspecte discutabile din domeniul politicilor economice, sociale sau fiscale, este stipulată condiția de vot valid dat de 2/3 din parlament, spre a putea fi alterate! Ceea ce nu-si mai poate permite nici măcar Fidesz la ora aceasta, pierzând, în timp, un umăr semnificativ de mandate. Greu de spus ce grupare va reuși să coaguleze 2/3 din legislativ în viitorul imediat, spre a nu decide că aceste prevederi sunt rigide prin geneza lor.
O altă problemă este (re)definirea comunității/societății/națiunii care urmează a respecta/a se bucura de această Constituție: o națiune etnică, de credință creștină, moștenitoare a unei anume istorii și, implicit, a unei memorii colective date. Cum, la data promulgării, 2011, ținta clivajelor sociale o reprezentau în special romii și alte minorități, problema comunităților LGBT intră pe agenda politică prin definirea clară a familiei creștine, formate dintr-o femeie și un bărbat. Iar șansa migranților de a se stabili în Ungaria intră în conflict deschis cu legea fundamentală! Așadar, subiecții Constituției sunt etnicii maghiari de confesiune creștină! Pe cale de consecință, drepturile individuale au valoare și se bucură de protecție doar (!) împreună cu cele colective, ce vizează familia și națiunea, valori fundamentale fiind: fidelitatea, credința și dragostea! Nu demnitatea sau libertatea individului.

Cum această secționare socială nu a fost considerată suficientă, au fost reduse competențele Curții Constituționale în materie de protecția drepturilor omului, factorul politic, (auto)considerat reprezentant, al tradițiilor și voinței poporului fiind mai presus decât orice curte ce decide în baza unor legi. Majoritatea constituționaliștilor vorbesc, tocmai în acest punct, despre o subminare gravă a principiilor statului de drept prin de-legitimarea Curții Constituționale și, mai apoi, a întregului sistem judiciar. În cadrul filosofiei politice adoptate de Orbán Viktor, politicul, care preia prin delegare de la popor valorile și agenda, e cel ce trebuie să aibă ultimul cuvânt, nicidecum vreun text arid de lege sau un grup de magistrați ce nu se bucură de votul popular! Politicul e deasupra legii și o definește, nicidecum legea nu trebuie să limiteze decizia executivului. Legea însăși e considerată o formă de elitism în raport cu acțiunea nemijlocită. Chiar dacă numeroase drepturi din pachetul european sau din documentele internaționale sunt înscrise în Constituție, apărarea lor a fost mult diminuată prin modificarea rolului Curții Constituționale și, ulterior, a compoziției acesteia. În recentul Raport european privitor la rule-of-law se discută și noua reglementare ce permite judecătorilor Curții Constituționale, numiți de parlament, să devină, fără vreo altă procedură, judecători la Curtea Supremă, odată ce li se încheie mandatul. Cum aceasta din urmă, Kúria, este cea care judecă apelurile și ar trebui să asigure uniformitatea aplicării normelor juridice, politizarea ei, fie și indirectă, a intrat în vizorul Comisiei de la Veneția și a celei europene. Alte numiri, precum Avocatul Poporului, conducerea Oficiului Național pentru Audit, Procurorul General, nu mai au nevoie de vot calificat, întreaga responsabilitate/marjă de decizie aparținând partidului majoritar.
De altfel însuși premierul explica, la un moment dat, faptul că pluralismul politic este dăunător într-un stat, dezbaterile nesfârșite și compromisurile legislative sau în materie de politici publice dând un aspect incoerent guvernării, prin slăbirea strategiilor alese de executiv. Ca urmare, legea electorală a fost și ea modificată în 2011, înjumătățind numărul de parlamentari (de la 386 la 199), renunțând la cea de-a doua rundă și redesenând circumscripțiile electorale spre a favoriza partidele mari; restructurând mecanismele de selectare a câștigătorilor și redistribuirea voturilor necâștigătoare; oferind drept de vot etnicilor maghiari din diaspora tocmai spre a susține definirea comunității constituționale prin alte atribute decât cele civice, ale locuirii pe un anumit teritoriu național.
Constituția a fost completată cu o serie de „legi cardinale” ce au modificat considerabil funcționarea instituțiilor precum Parchetul General, Consiliul Magistraturii, recunoașterea cultelor religioase, organizațiile non-guvernamentale. În același context, a fost anulată întreaga cazuistică a Curții Constituționale, emisă înainte de intrarea în vigoare a noii Legi Fundamentale. Ulterior au fost promovate șase amendamente, cel mai celebru fiind al patrulea, care a inserat în textul constituțional prevederi invalidate de Curtea Constituțională. De asemenea, a fost invalidată orice tentativă a unei instanțe naționale de a se adresa, prin cerere preliminară, Curții Europene de Justiție, sub umbrela suveranității naționale care stă deasupra normelor Uniunii sau jurisprudenței acesteia. „Nu vom fi o colonie! Ungurii nu vor trăi după comanda unor puteri străine!” — exclamase premierul, cu titlu de apărare, atunci când, în 2012, au fost blocate fonduri de 500 milioane de euro pentru că Ungaria depășise deficitul bugetar și limita independența presei, a judecătorilor și a Băncii Centrale. Azi asistăm la nașterea gigantului media KESMA, companie formată prin fuziunea a peste 470 de trusturi loiale guvernului, fără a fi supusă controlului Autorității pentru Competiție sau a celei pentru Drepturile Consumatorului.

Nimic nu trebuie să ne mire! Înlocuirea axiomelor de bază, precum drepturile individuale, pluralismul, dialogul social și dezbaterea parlamentară, cu drepturile sociale, centralizare, lider charismatic ce controlează instituțiile statului nu putea să ne aducă decât în acest punct. Iliberalismul nu e un liberalism ușor viciat, ci o opoziție radicală față de tot ce presupune acesta! E firesc că revenirea la democrație nu se poate face prin modificarea a două-trei acte normative! Aici este o cu totul altă filosofie politică, instaurată împreună cu mecanisme puternice de autoprotecție, iar Uniunea Europeană s-a dovedit deja mult prea ezitantă și neconvingătoare. E nevoie de o altă abordare spre a „îmblânzi” regimul Orbán, dar e greu de spus cine o va propune și cum!

 

LĂSAȚI UN MESAJ