Un text mai puțin cunoscut al părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia

88

Publicarea lucrărilor Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, ”Jurnalul fericirii”, ”Primejdia Mărturisirii”, ”Dăruind vei Dobândi”, a îmbogăţit cultură românească şi i-a dat o nouă dimensiune. Aceste lucrări au fost mult discutate şi analizate, iar în momentul de faţă ele se bucură de o enormă popularitate. Ele trezesc conștiinte şi arată căi către pace şi bucurie. În paginile lor, românii găsesc nu numai frumuseţe şi informaţie, ei află acolo dragoste şi semn. Căci existenţa Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat –  aşa cum singur a spus-o şi cum a mărturisit-o şi în faţa Tribunalului Militar care l-a condamnat la treisprezece ani de muncă forțată, ca “mistico-legionar” – sub semnul unei duble iubiri, fără hotar şi fără condiţii, pentru Ortodoxie şi pentru Neamul Românesc. Toate temele principale, care mai apoi au fost dezvoltate şi completate, din opera scrisă a Părintelui Nicolae Steinhardt, au fost anunţate într-un studiu al său rămas mai puţin cunoscut. Este vorba de Secretul ”Scrisorii Pierdute”. Încercare asupra unei interpretări raţionale a operei lui I.L.Caragiale”, publicat în revista “Ethos”(redactori Ion Cuşa şi Virgil Ierunca), caietul ÎI, Paris, 1975, p.108-151. Studiul cu pricina a fost semnat Nicolae Niculescu, pseudonim folosit de către Nicolae Steinhardt pentru lucrările publicate în Occident în anii comunismului sau difuzate la postul de radio “Europa Liberă” în aceiaşi ani.

Autorul îşi începe studiul spunând că el a fost întocmit în amintirea zilelor de exaltare emoţională petrecute într-o celulă de la Jilava, în primăvară anului 1960. Erau zilele în care, după ce înfruntase torturi cumplite cu un curaj uluitor, Nicolae Steinhardt primise Taina Sfântului Botez în Ortodoxie, prin mâinile Părintelui (atunci) Mînă Dobzeu, într-o celulă din triajul penitenciarului Jilava.

În acest studiu, Nicolae Steinhardt a căutat să dovedească limpede că “Scrisoarea Pierdută” nu este o simplă comedie şi o extraordinară realizare dramaturgică, ci, în egală măsură, dacă nu mai mult, o oglindă a sufletului românesc. Spunea Părintele Nicolae, ”Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri…şi ne duce cu iuţeala mare, în marş forţat – uimiţi, încântaţi, emoţionaţi (vezi lacrimile) în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte, unde se decodează sufletul omenesc, în cazul de faţă cel românesc…. Ce-i această lume şi care-i punctul din care începe şi se arată privitorului? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic în care Caţavencu îşi cere iertare şi coana Joiţica îl iartă… Actul al IV-lea e totul şi duce de-a-dreptul la izvoarele românismului”. (p.112-113).

De aici mai departe, paragraf după paragraf şi capitol după capitol, Nicolae Steinhardt explică în ce constă acea lume a esenţei româneşti. Autorul arată limpede că cele pe care le spune sunt şi declaraţii de dragoste (în vorbele lui ”cri de Coeur” ) faţă de Ortodoxie şi Neamul Românesc. În această dublă iubire a lui Nicolae Steinhardt pentru cele de sus, Ortodoxia, şi cele din realitatea imediată, Neamul Românesc, se poate vedea desăvârşită înţelepciune a unui adevărat creştin. Această dublă iubire nici nu putea fi altcumva şi este extrem de pilduitoare.

Sunt atât de mulţi cei care se grăbesc să vorbească entuziaşti despre virtuţile cutărei idei şi cutărui sistem şi care, cu egal entuziasm, se grăbesc să îi blameze pe oameni. Părintele Nicolae Steinhardt a stat deasupra acestei ispite. El a ştiut bine că cel care spune că pe Dumnezeu, pe care nu Îl vede, Îl iubeşte, dar care dispreţuieşte pe fratele lui, pe care îl vede, minte şi că, în fapt, un asemenea individ nu Lui Dumnezeu se închină, ci unei false imagini zămislită de neputincioasă îndrăznire a propriei imaginaţii.

În lumea descrisă în actul IV al ”Scrisorii Pierdute”, Nicolae Steinhardt spune că Românii apar că popor al dreptei socotințe, al judecăţii chibzuite şi al măsurii. Un popor al creştinismului trecut în sânge care nu a îngăduit teoriilor să înlăture credinţa. După Părintele Nicolae, Românii sunt, mai mult decât orice, echilibraţi, şi asta înseamnă capacitatea de a ierarhiza acţiunile omeneşti, de a înţelege că până şi în interiorul răului există o ierarhie, de a pricepe că adesea, ”o împăcare strâmbă este mai bună decât o judecată dreapta”. Căci dreptatea absolută, scopul dintotdeauna al extremiştilor şi fanaticilor, este şi rămâne nătângă atunci când nu este însoţită de milă. Adevărul şi Binele nu pot fi abstractizate şi idolatrizate, ci trebuie privite complex şi în relaţie. Călugărul care a minţit pentru a salva o viaţă omenească este mântuit, căci a ierarhizat cu dreapta socoteală îndatoririle. Sentimentele pozitive, iertarea, îngăduinţa, înţelegerea, chiar degradate, fac totuşi cu putinţă omenia datorită enormei lor capacităţi de răspândire şi contaminare. Mai mult încă. Cei ce sunt şi stau întemeiaţi pe credinţă, bun simț şi omenie ştiu că sub nici o circumstanţă nu se cuvine să ucizi sau să degradezi pe aproapele tău. Dimpotrivă, fanaticii, în numele ideii, ucid şi chinuie, căci ei nu au credinţă care să-i oprească şi să îi facă liberi. (Libertatea fiind mai ales respectul pentru libertatea celui care gândeşte altminterea). Dintr-o asemenea înţelegere, Nicolae Steinhardt afirmă că însuşirile româneşti fundamentale: mila, ospitalitatea, puterea de a ierta, preţuiesc mai mult decât inteligenţa, iniţiativa ori îndemânarea. Iar superioritatea lor se vădeşte mai vârtos atunci când oamenii sunt la greu, la ananghie. Iar Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-o manieră care stă deasupra oricarei posibilităţi de a comenta: ”În scoica această, a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul, a cărui nostalgie nu ne va cruţa niciodată”.

Alexandru Nemoianu,

Istoric The Romanian American Heritage Center.

LĂSAȚI UN MESAJ