„Turbina”, uzina electrică veche de peste un secol, nu vrea să se oprească nici azi

Aproape că nu există timișorean care să nu fi auzit de întâietatea orașului nostru în privința iluminatul electric.

Au mai apărut unele voci care susțin că premiera nu ar aparține Timișoarei, dar argumentele lor sunt destul de străvezii.

Cert este că, la data de 12 noiembrie 1884, pe străzi avea să se aprindă, pentru toată lumea ce se preumbla prin Cetate și prin cartierele mai importante ale orașului, lumina. Apăruse ceva ce încă nu se mai văzuse pe aceste meleaguri europene: becul electric. El, ce-i drept, mai putuse fi văzut în interiorul unor clădiri oficiale și chiar în reședințe de oameni înstăriți. Dar pe stradă… părea de domeniul incredibilului. Nici măcar marile capitale (cu excepția Londrei) nu au avut curajul să investească în așa o găselniță ciudată. Curentul electric nu poți să-l vezi, să-l miroși sau atinge (fără a resimți o scuturătură zdravănă). Dar totuși există. Și avea să uimească lumea încă multe decenii mai târziu.

Dar iluminatul electric nu a fost deloc o joacă pentru câțiva excentrici. Rețeaua stradală avea nu mai puțin de 59 de kilometri lungime. Lămpile, frumos meșteșugite, constau într-un glob de sticlă care avea ascuns în interior un filament din cărbune. Se credea că este cel mai bun material pentru acest scop, înaintea folosirii pe scară largă a becurilor cu filament din metale greu fuzibile, ca wolframul și aliajele sale. Și nu erau doar câteva astfel de lămpașe, ci un număr incredibil de mare: 731.

Nici până atunci nu era beznă totală pe străzile Timișoarei. De aproape un secol, Cetatea era iluminată cu lămpi cu ulei, care au funcționat mulțumitor. Treptat, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, uleiul avea să fie înlocuit de gaz.

Sistemul de iluminat cu lămpi cu gaz era foarte răspândit și presupunea o armată de lucrători ce se ocupau de buna sa funcționare. Lampagii primăriei aprindeau în fiecare seară felinarele stradale și reduceau lumina spre ziuă.

La apariția becurilor electrice au fost, desigur, și sceptici care credeau că lumina prea puternică va vătăma ochii trecătorilor și ai cailor de la trăsuri și tramvaie. Nimic grav nu s-au întâmplat însă, și în scurt timp toți locuitorii au apreciat noii stâlpi cu lampașele lor atât de caudate, care nu mai aveau nevoie de lampagii.  

Dar această premieră timișoreană nu avea să cadă din cer.

Deja în 15 decembrie 1882 primăria a încheiat un contract de concesionare, cu societatea Anglo-Austrian Brush Electrical Company Ltd., pentru iluminarea electrică a străzilor din Timișoara. Așa cum era bine încetățenită în acele timpuri o cutumă, care nu se încălca decât foarte rar, orice mare lucrare se termina în cel mult doi ani de la contractare.

Pentru început, curentul necesar era furnizat de o centrală electrică pe abur.

Dar electricitatea va avea în curând o serie întreagă de întrebuințări, mai cu seamă în industrie. Forța motrică a curentului electric, constantă și curată, avea să înlocuiască motoarele cu aburi. Consumul de elctricitate avea să fie din ce în ce mai mare. Sutele de fabrici aveau să se doteze cu motoare electrice.

Un mare pas înainte în folosirea eficientă a curentului electric avea să fie făcut în anul de grație care a impus o nouă premieră timișoreană (a câta?).  

În vara lui 1899, în iulie, aveau să pornească la drum primele tramvaie electrice. Caii, care mai mult de un sfert de secol au trudit în transportul public, aveau să iasă la pensie.

Municipalitatea timișoreană a avut timp să adune fonduri suficiente pentru a răscumpăra de la societatea austro-engleză uzina electrică orășenească. Afacerea avea să fie perfectată pe 1 ianuarie 189, contra a două sute de mii de florini.

Turbinele cu abur își dovedeau însă limitele. Cantitatea de combustibil consumată era destul de mare. Dar cel mai important impediment era sistemul haotic de rețele, în special cele ale întreprinderilor care aveau propriile lor sisteme de curent electric.

Iar aceasta, în timp ce apa din Canalul Bega curgea la vale risipind o uriașă cantitate de energie. Doar unele mori de apă din cartierul Fabricului mai foloseau forța apei. Chiar dacă nu era disponibilă o mare diferență de nivel, ca în așezările montane, cursul regulat al Begheiului a pus pe gânduri numeroși ingineri și hidrotehnicieni. „Apa, oricum, curge la vale. De ce să nu fie pusă la muncă pentru cetățenii orașului?”, s-au gândit câțiva vizionari.

Timișorenii știu că există un loc magic numit „La Turbină”, undeva, la capătul din amonte al orașului. Dar câți mai sunt cei care știu ce este aceea turbină și prin ce a devenit faimos acest loc?

De fapt, este mai mult decât o turbină, e o adevărată uzină hidrotehnică menită să tranforme potențialul cinetic în mișcare de rotație, iar mai apoi în energie electrică.

Hidrocentrala de pe Bega, denumită „Turbină” de timişoreni, a împlinit mai mult de o sută de ani de funcționare aproape continuă.

Dar nu vorbim doar de o simplă hală industrială, fără farmec și ampentă personală. Dimpotrivă. Este un adevărat monument istoric de arhitectură, specific începutului de secol XX. Călătorul curios are ce vedea aici. Clădirea se dezvăluie ca un adevărat spectacol arhitectonic ce atrage prin ineditul prezenţei sale. Ieşită din tiparele banalului, pare mai degrabă o mică cetate fortificată, așa cum era la modă la cumpăna dintre secole. La acestă impresie concură și apele ce apără cetatea, precum canalele din jurul castelelor medievale.

În primii ani ai secolului XX, Timişoara a intrat într-o perioadă de dezvoltare accelerată. Orașul care abia scăpase de zidurile cetății și de interdicțiile de construire pe celebra esplanadă avea să se lărgească tot mai mult.

Afirmarea Secessionului, ca stil marcant al epocii, în oraşul de pe Bega a fost facilitată de o perioadă de amplă transformare ur­bană, consecinţa unei importante dezvoltări econo­mice.

În anul 1902, Emil Szltárd, inginerul oraşului, a întocmit un proiect pentru sistematizarea cursului Begăi. Se dorea o simplificare a numeroaselor canale ce brăzdau cartierul Fabric. Conform proiectului, se urmărea și construirea unei centrale hidroelectrice. Aceasta era de mult timp necesară pentru a crește puterea electrică din oraș.

Hidrocentrala a fost construită după planurile arhitectului oraşului, László Székely, între 1907 și 1910. Evident, a fost ales cel mai înalt loc din urbe, în capătul estic de intrare a râului în Timișoara. Tot aici erau și cele mai multe unități industriale: abatorul, fabrica de bere, dar și industria chimică și a alcoolului.

În anii de cumpănă dintre secolele XIX și XX (1893–1911), în Austro-Ungaria s-au construit în jur de 40 de astfel de centrale, dintre care cele mai importante erau la Reşiţa, Sibiu, Cluj și Târgu-Mureş. La noi în oraș noutatea consta în faptul că barajul și centrala constituiau un același corp de clădire.

Pentru a-i întări caracterul de cetate, clădirea a fost dotată cu un turn de o elegantă zveltețe. Zidurile, ca de castel par, astfel, greu de cucerit. Nu putea lipsi nici un balcon ce pare menit străjerilor atenți.

Arhitectul Székely László a căutat să se alinieze la vorbele lui William Morris: „Artă în toate. Arta şi industria vor colabora şi totul se va înnobila”. Și a reușit să îmbine perfect elementele de forță din arhitecturile vieneză și maghiară.

Totul este decorat cu o oarecare zgârcenie față de alte lucrări civile ale maestrului. Lipsesc volutele curbe. Sunt la ele acasă doar elementele decorative simple, geometrizante, fără volumetrii complexe. Székely parcă a dorit să traseze o limită clară între ce a lucrat pentru publicul larg și ce a executat pentru industrie.

Clădirea hidrocentralei a îndeplinit toate necesităţile acelei epoci, atât în ceea ce priveşte tehnica, materialele de construcţie, cât şi estetica.

Hidrocentrala Turbinele de pe Bega a fost concepută ca un ansamblu format dintr-un corp supraînălţat, un al doilea corp de clădire aflat pe malul stâng al Begăi şi o construcţie ce se întindea deasupra apei.

Turnul este completat de clădirea turbinelor și a generatoarelor electrice ce sunt amplasate chiar deasupra apei. Iar deasupra ecluzelor se află un corp de clădire din lemn, de o eleganță ce nu a pălit nici până în ziua de azi.

În sala principală a mașinilor se află trei generatoare ce funcționează lin, fără trepidații, dispuse în plan orizontal. Turbinele de tip Francis invârt generatoarele Ganz, fabricate la celebra uzină budapestană.

Cam același principiu a fost aplicat și la centrala electrică a Complexului Peleș de la Sinaia. Singura diferență este că acolo sistemul de turbină funcționează pe verticală.

Pentru construirea hidrocentralei oraşului a fost făcut un împrumut important. O investiţie necesară pe care directorul de atunci, Heinrich von Billig, era convins că o va amortiza în scurt timp.

„Partea mecanică a costat în total 355.817 coroane, dintre care: generatori electrici — 111.350 coroane, instalaţia de distribuţie — 26.453 coroane, 3 turbine — 122.050 coroane, alte instalaţii anexe — 95.964 coroane.

Dar partea efectivă de construcţie a costat mult mai mult: construcţii hidraulice — 206 285 coroane, casa stăvilarelor — 21.700 coroane, lucrări de excavarea și mutare de cantități uriașe de pământ — 832.374 coroane, construcţia podurilor — 391.845 coroane, întărirea malurilor — 233.573 coroane, supravegherea șantierului — 78.850 coroane, alte cheltuieli — 290.415. Totalul fonduri investite — 2.055.042 coroane.”

În anul finalizării centralei, un kWh îi costa pe timişorenii ce foloseau curent electric alternativ 0,725 coroane.

În primul an, cele trei turbine Francis orizontale, triple, de câte 660 CP fiecare, acţionând generatoare bifazice 2 x 2.2 kV 550 kVA, au produs 89% din totalul de 5 milioane kWh necesari. O altă parte, de 11%, a fost produsă cu generatoarele cu aburi care au mai funcționat în continuare în multe fabrici.

Cu excepția unor reparații inerente și necesare, mari lucrări nu mai au fost făcute. Doar panoul de control general a fost completat și fost schimbate aparatele de măsură vechi, de producție maghiară, cu altele mai moderne, de fabricație românească.

În rest, totul funcționează la fel de lin ca în anul 1910. Poate că „Turbina” a rămas singura centrală de acest fel din Europa, care nu vrea să se oprească. Continuă și azi să macine apă și să producă electricitate.