Prințul uzbec ce și-a găsit liniștea pe insula Ada Kaleh odihnește acum pe insula Șimian

305

Avatarurile cetății insulă dorită de atât de multe impărății nu aveau deloc să se termine odată cu primul război  mondial.

Statutul insulei avea să fie destul de ciudat. După pacea de la 1878 a continuat să fie teritoriu otoman de jure și posesia privată a sultanului otoman (deși, de facto, în 1913, Austria-Ungaria și-a declarat unilateral suveranitatea asupra insulei). Între anii 1878 și 1918, zonele din jurul insulei au fost controlate de Austria-Ungaria la nord și de Serbia la sud, însă insula era sub suveranitatea otomană.

Guvernul otoman a continuat să numească și să trimită în mod regulat un nahiye müdürü (șef administrativ) și un kadi (judecător). Locuitorii insulei (în mod oficial cetățeni ai Imperiului Otoman) se bucurau de scutiri de taxe și obiceiuri și nu erau supuși recrutării. Mai mult chiar la unele din primele alegeri legislative din Turcia ce încerca să se modernizeze, insularii au avut dreptul de a vota în timpul alegerilor generale otomane din 1908. Aceste alegeri nu averau de fapt nici o valoare în enclava ce se afla în plin teritoriu dintre Ungaria și Serbia.

În luna mai a anului 1918, la Orșova poliția de frontieră a trimis ministerului de interne ungar o depeșă urgentă. Potrivit acesteia se spune că șase jandarmi turci au venit pe insulă cu noua ținută militară conduși de un subofițer de la Constantinopol. Au ocupat câteva clădiri, deținute de Trezoreria Austro-Ungară. La început populația i-a primit cu simpatie fiind conaționali de aceiași limbă. Nu se cunoșteau clar interesele lor. Dar era o degringoladă ca după război. Autoritățile nu funcționau încă. Insula era un teritoriu al nimănui până la Tratatul de la Lausanne din 1923.

La 25 mai, locuitorii insulei au protestat vehement față de faptul că jandarmii turci au bătut cinci persoane. Ali Kemal Bei se autoploclamă șef al insulei cu sprijinul jandarmilor turci. Pe vechea clădire a trezoreriei înalță un steag al Turciei. Fără să știe că nici în Turcia nu mergeau prea bine lucrurile și în curând avea să cadă imperiul în urma unei revoluții. După 1919 autoritățile române încep impunerea statalității și aici dar fără o reglementare juridică internațională.

Iar mai apoi și-a consolidat administrația prin Tratatul de la Trianon din 1920. La 24 iulie 1923, noua Republică Turcia a cedat oficial Ada Kaleh-ul României cu articolele 25 și 26 din Tratatul de la Lausanne; prin recunoașterea oficială a dispozițiilor conexe din Tratatul de la Trianon. De fapt și populația a cerut prin petiții către puterile europene să aparțină de statul român, sătui să fie proprietatea unor țări de la sute sau mii de kilometri cu care nu aveau graniță comună.

Populația și-a  continuat traiul liniștit în primul rând pe cultivarea tutunului și a pescuitului, și mai târziu pe turism. Iau avânt cele două fabrici de tutun și de dulciuri ce aparțineu fraților Ali și Mehmet Kadri. Iar mai apoi avea să se ridice și o fabrică de confecții ce ținea de o intreprindere similară din Turnu Severin.

Locuitorii insulei dunărene Ada-Kaleh duceau o viață simplă dar nu lipsită de atingerea celor de dincolo de înțelegere. Pentru nevoile lor spirituale averau la dispoziție un loc de închinaciune sub forma unei geamii și de slujitorii acesteia.

Geamia de pe insulă a fost ridicată de enoriașii ei musulmani în 1722. Dar cum acolo stăpânirile se schimbau des nici modestul lăcaș de cult nu a scăpat de peripeții demne de aceste locuri. Odată cu ocupare de către armatele europene a ostrovului, geamia a fost transformată în mănăstire romano-catolică de către călugării franciscani. Nu după multă vreme avea să devină biserică parohială pentru locuitori și pentru militariii din garnizoana cetății.

După o nouă ocupare a locurilor de către puterea Semilunei se schimbă din nou rostul bisericii. În anul 1799 a fost modificată din nou în geamie. Cu acest prilej  i se alătură și un minaret de 10 metri înălțime. Dar locurile fiind joase era vizibil de la depărtare. Având și rol indirect de orientare pentru corăbieri ce navigau prin apropiere.

Clădirea a fost construită deasupra întăriturilor aflate la 4 metri inălțime, dominând insula prin înălțimea ei. La intrarea în geamie s-a aflat un bazin de apă cu o pompă care servea credincioșilor la ritualul spălării mâinilor. Era așa numita abluțiune obligatorie înaintea slujbelor. În piatra bazinului de apă era notat anul 1913. Dar foarte posibil ca la acea dată să se fi restaurat fântâna ce era mult mai veche.

Una din recordurile geu de imaginat azi era legat tot de lăcașul de rugăciune. În sala mare a geamiei s-a aflat timp de mulți ani cel mai mare covor ritualic de cult din Europa. Dimensiunile de 14 pe 9 metri și greutatea de aproape 500 de kilograme impresionează și azi. A fost dăruit de sultanul Abdul Hamid al II-lea pentru supușii săi dreptcredincioși în anul 1904. Până la acel moment covorul de 144 de metri patrați a făcut parte din colecția particulară a sultanului și a fost lucrat manual timp de 17 ani la centrul artizanal Hereke din Turcia.

Curioșii pot și în zilele noastre să admire capodopera de artizanat oriental la moscheia Carol I din Constanța unde a fost transportat după anul 1965. Dar nici aici nu este vizibil în întreaga lui splendoare.  Nici măcar marea moscheie dobrogeană nu oferă suficient spațiu covorului ce este pe jumătate rulat.

Clădirea fostei mănăstiri a adăpostit pentru anumite perioade și câteva săli de clasă pentru tinerii învățăcei. Iarna grea anului  1954 a lăsat urme și aici în acest climat mai blând. Cantitatea imensă de zăpadă căzută a distrus acoperișul geamiei. Dar nu a durat prea mult pentru a fi renovat.

Budha din Ada Kaleh ori medicul zdrențăros

Insula Ada Kaleh a fost ultimul loc de trai al unui om de o deosebită înțelepciune și pioșenie ce este venerat ca un adevărat sfânt de consătenii săi. A dus o viață simplă apropiată de natură și vindeca atât sufletele cât și trupurile celor ce l-au primit să le fie apropiat. Dar nu s-a născut aici și nici măcar nu era de neam turcesc. A venit aici de la peste 4000 de kilometri.

Se povestește de Miskin Baba că ar fi văzut lumina zilei în indepărtatul Orient în inima Asiei acolo unde se întretaie căile și cărările ascunse de de nisipuri ce leagă Kitaiul de la capătul lumii de civilizația mediteraneană prin drumul mătăsii. În îndepărtata Buhara ce a dominat civilizația și cultura Asiei Centrale timp de multe secole. În orasșul său, se găsesc 360 de moschei. Tot aici se află mărețe cetăți ce adăpostesc școli vestite în orient.

Era de neam foarte mare fiind ultimul prințul moștenitor la casei samanide ce conducea Hanatul Buharei. De mic copil a primit o educație aleasă fiind pregătit să preia conducerea regatului de pe plaiurile de azi ale Uzbekistanului. Pe lângă limba persană, turcă și arabă avea cunoștiințe înalte de matematică, astronomie și poezie. Dar cel mai mult se pare că s-a pregătit să aline suferințele ca medic și farmacist. Era undeva la capătul lumii pentru cei ce cunosc doar colțul nostru de continent, la marginea civilizației persane și de unde încep stepele nesfârșite ale călăreților kârgâzi ce străbat liber cu turmele lor, de la un orizont la altul, ca strămoșii lor mongoli, câmpia.

Dinastia veche a Samanaizilor-Uzbeki a dăinuit până la 1786, când ultimul ei descendent, prințul devenit vraci a plecat plecând în lume. Voia să se regăsească pe sine.

Precum în legende, la fel tânărul prinț a avut un vis. A simțit chemarea de a pleca. Emirul și-a luat rămas bun de la curteni, de la cărturari, a împărțit cea mai mare parte din averea sa celor nevoiași.

Era sătul de deșertul fără capăt și dorea să trăiască pe o mică insulă a sa de pe un fluviu de pe alt continent. Voia să-și găsească acel „Santhi”, adică pacea sufletului după vorba brahmanilor ce nu putea fi decât pe o insulă sfântă. Acest ultim prinț Samanaid era pe cât de învățat tot atât de virtuos. La cei treizeci de ani când a plecat în lume era deja socotit de supușii săi un sfânt. A cerut supușilor să-și întemeieze o altă dinastie a uzbekilor.

A urmat un drum lung ce a devenit un adevărat țel de inițiere. Printre popoarele ce le-a cunoscut, prin cetățile vizitate peste tot a studiat și a dat mai departe cunoștiințele sale. A devenit unul din cei mai cunoscuți filozofi ambulanți ce lecuia săracii. În timp a trecut de la straiele scumpe la cele mai simple și zdrențăroase haine. Tânărul elegant și îngrijit a devernit un hirsut cu părul și barba lungă și nepieptănată. Așa a ajuns să fie cunoscut ca Mișkin Baba („bătrânul zdrențuros sau sărman”).

Una din minunile consemnate cu exactitate îl pomenesc pe filozof în cetatea Belgradului pe atunci sub stăpânire turcească.

Uzbecii din regatul abandonat au dat de urmele prințului lor și au insistat pe lângă sultanul otoman, ce era și mare calif, să fie reținut. Pașa belgrădean ordonă întărirea pazei la toate cele 12 porți ale cetății pentru prinderea fugarului.

Atunci se întâmplă una din minuni. Dimineața toți ce 12 paznici șefi vin să raporteze că Filozoful zdrențăros a fost văzut concomitent la ora răsăritului ieșind din cetate deodată pe la toate cele 12 porți. S-a impărțit în 12 părți pentru ca măcar una din ele să poată scăpa. Minunea a înlemnit străjerii ce nu au îndrăznit să-l oprească pe emir. Simpli soldați nu puteau avea putere asupra unui sfânt.

Pașa a înțeles atunci că principele nu poate fi impiedicat de o forță umană și l-a lăsat să-și urmeze calea pe care-l chemase divinuitatea.

Mișkin Baba ajunge pe insula Ada Kaleh cu ajutorul unor pescari și pe loc recunoaște locurile din visul său de tânăr. Aici este bine primid de „mudur”, primarul locului, ce avea nevoie de un medic atât de cunoscut pe insulă.

„A sosit într-o zi, cu picioarele zdrelite de lungile drumuri făcute pe jos, cu hainele zdrențuite și acoperite de pulberea drumurilor, cu fața ruptă și arsă de soare, strălucitul prinț moștenitor al Buharei, ultimul vlăstar al vechii dinastii a Samanaizilor-Uzbeki.”

Ajuns pe Insulă, înțeleptul este bine primit. A dus o viață modestă în una din încăperile cetății. Făcea lungi plimbări pe insulă dar și în imprejurimi adunând plante de leac pentru a le studia și scrie ample lucrări de botanică dar și pentru a prepara leacuri. Se povestește de lungile drumuri pe muntele Alion de la marginea Orșovei de unde aduna plante.

Era veșnic înconjurat de copii pe care-I instruia la de la citit și scris până la cunoștiințe mai înalte de logică și limbi străine. Pe la mijlocul veacului al XIX-lea a ajuns pe acele meleaguri un călător din îndepărtatul imperiu al Soareleui Răsare. După cum povestesc localnicii acest călător a avut lungi discuții cu sfântul insulei în limba japoneză. Vraciul o vorbea la fel de bine ca limba sa maternă persană.

Prințul zdrențăros a trăit in jur de 100 de ani, alte surse indică 95. A fost înmormântat pe insulă. În timp peste mormânt a fost ridicat un mausoleu ce a devenit loc foarte căutat pentru pelerinii de diverse credințe. Și după plecarea lui la cele veșnice a continuat să facă minuni pentru cei ce se rugau cu credință.

Una din profețiile lui Mișkin a fost verificată temeinic. A proorocit faptul că peste decenii în a patra zi a lunii mai a anului 1931, va veni pe insulă regele țării. Întradevăr regele Carol al II-lea a venit exact pe data de 4 mai 1931 pentru a reda locuitorilor musulmani privilegiile pierdute.

Cu toate că nu voia să plece nici mort de pe insula lui dragă nici măcar pentru a fi dus în Uzbekistan, soarta a fost potrivnică. Odată cu mutarea osemintelor din cimitirului musulman pe insula Șimian după anul 1965 acolo a fost dus și sfântul filozof. Puținii ce vizitează insula Șimian nu reușesc să descifreze scrierea cu litere arabe și nu prea știu cine doarme acolo.

 „Vor veni să-mi ceară trupul pentru a fi dus și pus alături de al strămoșilor mei, în moscheea cea mare a regilor Samanaizi din Buhara. Voi nu mi-l dați, căci trebuie să rămân aici, pentru a folosi și după moartea mea locuitorilor care m-au primit și m-au ascultat cu toată inima lor.” A fost ca un testament de suflet al Înțeleptului cărturar persan.

Poate doar scufundare insulei sfinte nu a reușit să o prevadă Mișkin Baba: Sau poate a simțit dezastrul dar nu a vrut să-l spună nimăniu pentru a nu speria locuitorii?

LĂSAȚI UN MESAJ