Jan Cornelius s-a născut la Reşiţa, a făcut studii de filologie la Timişoara și a fugit de comunism în 1977. Trăieşte de atunci la Düsseldorf. Este scriitor bilingv, de limbă română și germană, şi traducător literar. A publicat o serie lungă de cărți umoristice și pentru copii, excelent primite în Germania, a tradus şi a prezentat în mediile germane şi în numeroase lecturi publice cărţi ale multor scriitori români actuali. În română a publicat cărțile Eu, Dracula și John Lennon, De ce nu-s românii ca nemții? (coautoare, Adina Popescu) și, foarte recent, Al doilea e Chaplin și Aventurile unui călător naiv.
Robert Șerban: Ai ținut un jurnal în pandemie și ai și publicat, anul acesta, o carte cu el, Aventurile unui călător naiv între mișcare și izolare. Pentru cei care n-au citit cartea, ce poveste/întâmplare ai împărtăși din ea, ceva ieșit din comun (nu că pandemia n-ar fi fost, deja, astfel…)?
Jan Cornelius: Da, jurnalul de pandemie nu este, de fapt, decât un fals jurnal, el constând dintr-o serie lungă de povestiri mai scurte sau mai lungi, care au o trăsătură comună: umorul în toate variantele sale, în primul rând umorul absurd. Pandemia asta care a dat brusc peste noi și ne-a aruncat în izolare și disperare a fost și este o situație unică, generatoare de absurd. Cum e aia când ești obișnuit să umbli în lungul și-n latul planetei, să ai zilnic oameni în jurul tău, și dintr-o dată ești închis luni de zile într-o odaie? Ei bine, comunul poate fi foarte ieșit din comun, călătoriile cele mai grozave pot avea loc între bucătărie, baie și balcon, unde poți să ai aventuri nemaipomenite. Cu asta se ocupă cartea, în primul rând, poți face plajă în pivniță și să te cațeri în copaci, ca veverița, când ți-e frică de contactele cu ceilalți. Ba chiar poți să și zbori fără avion când simți nevoia intensă să pleci. Când pandemia face victime cu nemiluita și toți sunt disperați, umorul poate fi o formă minunată de rezistență, un modus vivendi, adesea aceeași situație se poate descrie din perspectivă tragică sau comică. Eu am avut întotdeauna o mare slăbiciune pentru latura comică a lucrurilor, pentru umorul absurd — Urmuz, Caragiale, Ionesco, Harms, Beckett, Gogol fac practic parte din mine, și din perspectiva asta am și povestit în acest așa-zis jurnal.
R.Ș.: Iată ce zice un scriitor român care trăiește, ca tine, în străinătate, Dan Cristian Ciupureanu: „Doar în România vorbești cu tânțarii înainte să-i omori”. E adevărat?
J.C.: Da, interesantă constatare, în România relația omului cu țânțarii este într-adevăr diferită față de alte țări, indiferent dacă vorbești cu ei sau nu. Eu trăiesc de aproape o viață în Germania, și aici, în Vest, România este ades privită ca țara lui Dracula și, după cum bine știm, vampirul Dracula, la fel ca țânțarii, suge sângele victimelor sale, țânțarul fiind, de fapt, un vampir deghizat. Și, vorba lui Pristanda în O scrisoare pierdută, „pardon, să iertați coane Fănică, ce-i aia bampir?” Și vorba lui Tipătescu: „Unu’ care suge sângele poporului”. Da, România are o lungă tradiție pe linia asta, care se păstrează și azi. Dar, apropo de țânțari, eu, când mă enervez, am tensiunea sangvină atât de mare, încât țânțarii care mă mușcă explodează pe loc.
R.Ș.: Ai scris, foarte frumos, pe Facebook, că „visele sunt făcute ca să nu ne plictisim în somn”. Îți notezi vise, ca posibile nuclee pentru povestiri? Ai un caiet la capul patului pentru asta? Dar carnet pe care-l porți cu tine, ca să nu pierzi idei ori replici, ai?
J.C.: Visele se uită rapid, eu când visez mă chinui mereu să fiu atent dacă visez alb-negru sau în culori, dar până mă trezesc, uit. Nu țin minte visele, țin minte cel mult atmosfera lor, așa că n-am ce să notez, cel mult ceea ce deduc, dacă mă trezesc cu părul măciucă, înseamnă că am avut un coșmar, dacă mă trezesc sătul, înseamnă că am visat că mănânc. Dar există și așa-zisele vise lucide, hai să par un pic erudit: a fost un tip care care a trăit paralel cu Freud și s-a ocupat și el de vise, Marquis d’Hervey de Saint-Denys. În cartea sa, Les Rêves et les moyens de les diriger, vorbește despre visele pe care le avem înainte de-a ne trezi, în stare de semiveghe, și în care putem interveni activ, deci pe jumătate visezi, pe jumătate ești activ. Eu, dacă visez, de pildă, scurt înainte de-a mă trezi că zbor, pot să-mi dirijez zborul, mai sus, mai jos, aterizare în picaj, până când cad din pat. Nevastă-mea reușește să intervină nu doar în visele ei, ci și în ale mele, nu de mult am strigat Sonia!, în somn, și m-a trezit să mă întrebe cine-i aia. Dar, lăsând gluma de-o parte, să știi că-i adevărat. Cât despre idei, nu port niciun carnet cu mine, în care să-mi notez ideile, pentru că l-aș pierde precis, dar uneori îmi mai notez, totuși, câte-o idee pe telefon, există acolo un app Memo, de care de regulă uit.
R.Ș.: Ești un obișnuit al lecturilor publice, atât ca autor care citește, cât și ca auditor, fiindcă în Germania asta e o practică veche și încetățenită. S-a diminunat sau a crescut interesul pentru astfel de lecturi acolo?
J.C.: Am avut, începând cu anii ’80, sute de lecturi publice în Germania, în primul rând în biblioteci, în mici teatre, în școli, la târguri de carte, dar și în locuri mai neobișnuite, de pildă pe diferite vapoare, în timpul unor voiaje cu program artistic pe Rin, sau într-un castel, într-o biserică, în hala modernizată a unei foste fabrici etc. Nu citești public, desigur, când ai tu poftă, toți ar vrea să citească, ci atunci când organizatorii te invită, pentru că ei consideră că te potrivești într-un anume program și că nu vei plictisi publicul. În perioada pandemiei, lecturile publice în Germania, ca toate celelalte manifestări publice, s-au anulat, desigur, și au fost transferate în domeniul online. O lectură online nu se poate compara cu o lectură live, atmosfera sălii, reacțiile directe, căldura, râsul, chicotelile, aplauzele trebuie să ți le imaginezi, dar, mă rog, e mai bine decât nimic.
Sigur că, treptat, lecturile publice încep să reapară acum și sperăm cu toții că vor reveni în vechea lor formă. E vorba aici și de bani, pentru că, de regulă, lecturile se și plătesc, deși nu se poate trăi nici pe departe din asta, cum la modul fals se tot zvonește în România. Dar, apropo de asta, ideea că s-ar putea plăti pentru lecturi în România pare să n-o aibă nimeni, da, artă vrem, da, dar să fie gratis! Ba mai mult, am impresia că în România ades se așteaptă ca autorul să plătească pentru a avea voie să citească, nu glumesc. În ultimii ani, lupta pentru public în Germania a devenit tot mai aprigă, concurența internetului se face puternic resimțită, ca peste tot. Plus de asta, într-un oraș mare sunt uneori zeci de manifestări culturale simultan. Eu, în ultimii ani, m-am combinat foarte des cu muzicieni pentru lecturile mele, cântăreți, pianiști, cu o grupă de jazz cunoscută, care atrage publicul oricum, chestia e să vrea ceilalți să lucreze cu tine. Mă rog, trebuie să ai idei, să faci ceva deosebit. Dacă urci pe o scenă și vrei să atragi publicul doar citind, ai șanse foarte mari, dar numai dacă ești Papa Francisc sau Regina Elisabeth.
R.Ș.: Dar interesul pentru cărți a crescut în pandemie? Ce spun statisticile librarilor nemți?
J.C.: Am citit chiar zilele astea un articol relevant în Die Zeit, faimoasa revistă de cultură germană, care spune așa: statistica oficială arată că vânzarea de cărți a crescut în ultimele 16 luni, în ciuda lockdownului, și asta e senzațional, chiar dacă a crescut doar cu 0,1 %. Vânzarea online a crescut cu 20%, iar cea în librării a scăzut cam cu tot atâta, pentru că au fost închise. În Germania sunt 50.00 de librării și se socotește că criza lor e doar temporară și se va termina, când se termină pandemia. Cei care au comandat cărți online, au comandat, de regulă, la librăria lor, ca s-o sprijine în perioada asta dură. Se vând cărți de hârtie, dar și e-bookuri, procentajul lor e pe la 6%, am statistica în fața mea. M-apucă jalea când mă gândesc că în România sunt nenumărate localități fără librării și că în librăriile care există bate vântul ades. Mă opresc aici, nu vreau să explodeze țânțarii când mă mușcă.
R.Ș.: Cât de rar citești poezie și ce te determină să o faci?
J.C.: Hai să rămân la librării. În multe librării germane cărți de poezie nu se găsesc deloc, pentru că nu se cumpără, și nu se cumpără pentru că nu se găsesc. Un cunoscut editor german îmi spunea, la un mod sarcastico-realist, că o carte de poezii e otravă pentru o editură, dar, aș zice eu, dacă privim arta doar din perspectiva financiară, e vai de noi și de aia nici n-o facem, nu? Eu am poeții mei germani preferați, în parte intraductibili, pe care-i citesc și recitesc destul de des, de pildă Christian Morgenstern, Kurt Tucholsky, Erich Kästner, Ernst Jandl, Robert Gernhardt, cu care am avut privilegiul de-a avea cândva o lectură comună, dar și mari clasici, precum Goethe și Lessing. În poezie caut de cele mai multe ori nota lejeră, jucăușă, umorul fin, pe care toți aceștia ades îl au, dincolo de sensurile adânci. De aia îmi place să-l citesc și pe Robert Șerban, poate îl cunoști.
R.Ș.: Mulțumesc, dragă Jan. După 2000, literatura română s-a tradus în Occident, inclusiv în spațiul german. Totuși, niciun autor român n-a dat, cum se spune, lovitura. Chiar dacă presa a scris bine despre mai multe cărți traduse — Mircea Cărtărescu e în topul receptării favorabile —, nu știu ca un român „să sară” din rafturile librăriilor. Crezi că îi lipsește ceva literaturii române de azi ca să aibă succes în străinătate? Ar fi ceva de făcut?
J.C.: Nu doar literatura română, literatura Estului, în general, are mari probleme în Vest, scriitorii din Est cu adevărat cunoscuți în Germania îi numeri pe degete, de pildă Ludmila Ulițkaia, Olga Tokarczuk, dar nici ele la nivel de bestseller. Bestseller e un termen bazat pe statistică, el include adesea senzaționalul, celebritatea persoanei respective în alt domeniu decât cel literar. Plus de asta, în Germania, de mulți ani, bestselleruri sunt, în primul rând, romanele polițiste, care în România funcționează mai puțin, după câte știu. Evgheni Vodolazkin, care am văzut că e un autor de bestselleruri în România, e practic necunoscut în Germania. Eu am tradus, printre altele, romanul Amorțire, de Florin Lăzărescu, despre care în Frankfurter Allgemeine Zeitung s-a spus că e literatură universală de valoare, fiind comparat cu textele lui Beckett, apoi am tradus piesele lui Vișniec, care au fost jucate la Berlin, Viena și München, sau pe Dan Lungu, care a fost pe lista celor mai bune cărți. Toate astea sunt minunate, dar de aici și până la „a sări din raft”, la modul de senzație, e un drum sinuos, pe care nu îl putem determina noi după un plan.
Toți vor asta, dar în Germania apar până la 80.000 de titluri noi anual. 80.000! Mircea Cărtărescu e foarte apreciat în Germania, dar, după câte am văzut, face de-a dreptul furori în America Latină sau, în ultimul timp, în Franța și Italia. Tatiana Țîbuleac e bestseller în Spania, unde e mai citită decât în România sau Germania. Așa că, de la o țară la alta, recepția literaturii e diferită. La rândul lor, scriitorii nemți suferă enorm că nu sunt traduși decât rareori în engleză și că SUA nu prea se uită la ei. Asta este, fiecare vrea ce nu are, după cum știm. Aș zice că un scriitor să scrie ce simte el nevoia să spună și ce-i face plăcere și să nu se uite mereu cu coada ochiului la ce ar zice alte națiuni despre cartea sa, așa nu prea iese nimic. Desigur, ca să devii cunoscut internațional, trebuie, în primul rând, să fii tradus, și țările mici au întotdeauna un program de sprijin al traducerilor în alte limbi, care în România, anul ăsta, de pildă, s-a anulat, comentariul e de prisos.
R.Ș.: Dacă ar fi să propui unei edituri de limbă germană o carte a unui autor român contemporan, una singură, care ar fi aceea?
J.C.: Asta-i o întrebare la care nu pot răspunde pentru că sunt mai multe cărți excelente și cu fiecare carte pe care aș numi-o i-aș neîndreptăți pe ceilalți.
R.Ș.: Atunci invers: ce autor de limbă germană ar trebui, după opinia ta, musai tradus în românește și de ce?
J.C.: Joachim Meyerhoff, cu ciclul său de șase romane, Alle Tote fliegen tief/Toți morții zboară jos, pentru că știe să povestească și are ce povesti, temele lui fiind viața în sine, arta, cotidianul și neobișnuitul, nebunia, tragicul și pofta de viață. E, stilistic, excelent și scrie cu vervă și mult umor, nu plictisește o clipă și e complet necunoscut în România, după câte știu.
