Sticle, cărți și alte delicatese contemporane

431

A avut ceva ori cineva mai multă putere decât imaginea, decât imaginile, în ultimele mii de ani? Sau ne place nouă, celor care credem în puterea scrisului şi ne-o dorim, care, poate, am cunoscut-o în circuitele noastre închise, să vorbim despre o civilizaţie a cuvântului ce, vai!, e detronată acum, în secolul al XXI-lea, de tablete, telefoane, plasme, holograme, afişe, imprimante 3D, fotografii, filme? Obsesia pentru imagine a majorităţii oamenilor e, azi, poate mai cu vârf şi îndesat ca niciodată, de domeniul evidenţei şi în ea stă răspunsul: da, în civilizaţia ei trăim şi parcă-i o mică tiranie. Cu specificaţia că tirani suntem mai toţi.

Indubitabil că ştii mai multe dacă citeşti şi că au fost perioade când alfabetizaţii şi cititorii (de tăbliţe, papirusuri, inscripţii, cărţi, ziare etc.) au avut puterea. E fără tăgadă că te uiţi degeaba la imagini (fie că se succed, fie că sunt fixe) dacă nu le şi înţelegi, dacă nu-ţi vorbesc. Neîndoielnic — pentru mine, cel puţin — că e o prostioară zisa (unii spun că ar fi proverb chinezesc, alţii englezesc, alţii preistoric, scris chiar în Altamira, ca legendă la celebrele desene…) cum că o imagine face cât o mie de cuvinte, dacă imaginea e banală. Sau cuvintele sunt încâlcite. Dar cine mai citeşte azi o mie de cuvinte (în afară de cei care stăm pe Facebook ori facem revista presei pe internet)? Nu de imagini mi-e teamă, nu de sporirea puterii lor, ci de creşterea analfabetismului în rândul privitorilor. Te uiţi ca prostu’ e o vorbă mai veche decât cea cu mia de cuvinte. Iar felul în care lumea e condusă de zeci de ani, modul în care vorbesc, arată şi se comportă liderii ei, dă apă grea la biata mea moară.

Pe de altă parte, cititul cere un efort pe care suntem tot mai puţin dispuşi să îl facem. Prin urmare, industriile (creative) s-au adaptat rapid la această realitate şi au trecut la fapte (culturale). Ne plac sau nu, ele există şi cred că ajută. Povestea cu filmul care nu bate cartea a rămas în scenă doar pentru cei care au citit ori mai citesc cărţi, ca să poată compara. Pentru privitori şi destui regizori, un roman bun poate sta la baza unui scenariu plauzibil, dacă nu chiar a unuia de top. Nu se pierde, prin urmare, nimic, doar se câştigă. Măcar vezi un film ce are un epic solid (de obicei, regizorii nu de la el se abat, ci de la amănunte, de la „scene memorabile”, de la personaje care, din nenorocire pentru ele (şi pentru privitori?), nu mai apar şi pe peliculă.

Da, lumea se uită mai abitir la filme decât la cotoarele cărţilor. Oamenii sunt mai dispuşi să aloce două ore unei producţii cinematografice, decât douăzeci lecturii unui op. Aflu că sunt atâtea seriale, care au numeroase sezoane, tocmai fiindcă există o creştere teribilă a consumului de filme fragmentate (şi aici, culmea!, se pierde răbdarea cam după 50 de minute). Cititul şi scrisul vor rămâne îndeletnicirea unor personaje la care societatea se va uita fie cu admiraţie, fie cu mefienţă. Deocamdată, când văd un om citind o carte în tramvai, în tren, în parc sau oriunde, mi-e brusc simpatic şi simt că îi sunt complice. Îmi vine să-i zâmbesc.

Prin urmare, când aflăm şi vedem că se fac documentare despre scriitori, ori emisiuni TV cu ei, ori book trailere, nu putem decât să ne bucurăm şi să sperăm că, poate-poate, niscai privitori o să fie vrăjiţi de ceea ce văd şi o să catadicsească, apoi, la sfârşit, să citească măcar câteva pagini din ceea ce a scris şi publicat omul de pe sticlă.

LĂSAȚI UN MESAJ