Timișoară dacă n-aveam, Jiul Timișoară-l făceam

1690

Duminică seara m-am înțeles aproape din priviri cu taximetristul. „Trebuie să vedeți Pasajul!”, mi-a spus cu ochii strălucind de plăcere, ca un ghid moscovit la gura de metrou din stația Maiakovskaia. Asta că tot a venit vorba de poeți în titlu, de caracaleanul Virgil Carianopol, pe care, ignorându-i metrica, l-am parafrazat, sper, nepedepsit de mândria bănățeană. Și nici, nădăjduiesc, ca să folosesc un slavism, de cea a lui Tudor Gheorghe, interpretul-compozitor al Câtecului oltenesc. Iar șoferul a continuat, sub vraja propriului orgoliu de călăuză (tarkowskiană?): „Nu vă taxez ocolul, haideți să vedem Pasajul!”.
Bineînțeles că nu l-am putut refuza. Și n-am regretat nicio clipă din cele petrecute pe liniile punctuate. M-am simțit, în ciuda anotimpului ucigător pentru insectele casnice, ca un țânțar pe un tablou de Seurat sau Signac, maeștrii pointilismului de la sfârșitul secolului XIX. Dezorientat, dar al dracului de bine — ca Balaci (apropo de „Muică…”) după câteva „tunuri” (rom cu bere) la Minerva, în Craiova anilor optzeci. Fiindcă „submarine” nu le pot spune, din moment ce suntem asigurați că Pasajul Jiul nu va mai fi sub apă de câte ori plouă. Nici sub gheață, de câte ori e frig, pentru că sistemul de dejivrare al construcției ne va dezgheța mințile încrețite mai ceva ca liniile de pe asfaltul Jiului. Și vom fi dezghețați, adică deștepți.

Dacă nu cumva am luat-o înaintea frigului și suntem deștepți de pe-acum. Ce-i drept, ne-a forțat să fim așa tocmai barochismul marcajelor rutiere din intersecția pasajului, unul deloc străin Micii Viene, dar nu pe jos. Și ne-a prins bine să fim dezghețați. Umorul ne-a înflorit a treia oară în toamna asta atât de fierbinte pentru autoturismele Timișoarei. Așa că nu mă pun cu el, cu umorul licit și stenic al timișorenilor de pe Facebook. N-aș avea sorți de izbândă, iar dacă aș reuși două-trei fapte de arme între postări, ele s-ar pierde pe loc în istoria rețelelor. Oricum, fotografia aeriană a Jiului, deja celebrissimă, face cât nu 1.000 de cuvinte, ci cât toate (vreo 530.000, după unele păreri). Până la urmă, nici spațiul nu-mi permite.

Dar îmi dă voie să fiu scurt și trist. Pentru că marcajele de la Jiul îmi amintesc, o dată în plus, în ce lume trăiesc. Una a atenționărilor, a indicațiilor, a restricțiilor. O lume în care voi ajunge în curând să merg pe linii trasate special pentru mine și să fiu mereu cu o contravenție deasupra capului. O lume a reglementărilor, ce-și bate joc de orice urmă de inteligență de care aș putea (căci nu mai dau, nu mai am nevoie) da dovadă. O lume cu sensuri giratorii pentru bicicliști. Cu autocolante care-ți spun ce nu e permis pe fiecare ușă de local sau instituție publică, cu atâtea asemenea abțibilduri, încât, dacă te apuci să le citești, termini mai repede Frații Karamazov până intri încercând să respecți „cele trei mese principale ale zilei”, vorba unui „mesaj de interes public”.

Iar în această lume, Timișoara începe să fie lider. Tocmai ea, un oraș civilizat, în care libertatea se subînțelege că ar fi educată și, deci, politicoasă cu semenii săi, oamenii. Și eu cred cu tărie că e. Că acest oraș nu are nevoie de „bâte” ca să educe. O poate face cu un surâs — însă nu unul trist și resemnat ca al meu. Și nici narcisic precum al conducătorilor săi vremelnici, care, oricât ar încerca să-i împrumute din personalitățile lor demarcate, nu vor reuși niciodată să-i pună marcajul pe colivă.

LĂSAȚI UN MESAJ