Tableta de marcaj Mare păcat, Ovidiu Ionescu!

77

Primele pagini pe care le afișează Google după căutarea învingătorul ia totul” conțin piesa de pe albumul Super Trouper, lansat în 1980 de formația ABBA. Chiar așa, în românește, nu în varianta originală: The Winner Takes It All”. Așadar, un citat din partimoniul universal al lispei de inspirație politică sau jurnalistică își negociază popularitatea cu o inspirată formație de muzică pop. Adică populară.

Ce rețin din asta: lumea românească a sportului de azi a reușit să întoarcă la 180 de grade sexazecimale refrenul blondo-brunet al suedezelor din copilăria mea. În sportul de azi, de la noi, pe cât de sărac în performațe, pe atât de betano.com, învinsul ia totul”, pentru că e popular. Adică fotbalul.

Iar o întrebare nu-mi dă pace (pace, sinonimul terestru al olimpiadei antice): oare am uitat că, în esența lui, sportul a fost definit de (și stă sub) trei cuvinte inoxidabile: citius, altius, fortius? Și de acolo spre acum, azi, mâine și poimâine orice definiție a lui nu poate fi decât o floare presată între două file de ierbar second-hand ca al meu în clasa a VI-a, când trebuia să prezint la Botanică și așa ceva?

Am uitat, bineînețeles! Mai ales că duminica trecută a fost… duminică, zi de odihnă de la Domnul. Dar n-am uitat de FCSB Dunărea Călărași. Cum puteam să o facem când stadionul de mărimea unei cabine telefonice din anii ABBA îi venea publicului spectator la fel de larg ca mie pardesiul lui Bud Spencer tot din anii ABBA?!

adar, duminică, medalia de argint cucerită de un sportiv român în Europa a venit cam pe nepusă masă. Masă de tenis. Și asta pentru că, după ce ne-am predat în fața extraordinarului egal săvârșit la Belgrad de naționala de fotbal a lui Contra, după ce fabuloasa dublă” a U21-iștilor lui Rădoi ne-a lăsat goi de superlative, după ce ne-am salvat competiția internă nemaiobosindu-ne marile echipe, pretendente, ca domnul Goe, și anul acesta la titlu (FCSB și CFR Cluj, desigur), prin cupele europene, ne-am trezit cu amenințarea desființării Stelei lui Becali de Becali. (De parcă, de bine, de rău, n-ar fi desfințat-o deja.) Si dă-i, si luptă, ca în Scrisoarea pierdută a lui Caragiale.

Si am dat, si am luptat” până târziu în noapte, plasând cu măiestrie medalia atât de prețioasă (și rară) a lui Ovidiu Ionescu în colțul mesei bogaților din gură ai fotbalului nostru, de parcă ar fi fost o minge de celuloid pe o masă de tenis din Alicante.

Ce dacă știm că Ionescu a fost învins doar în finală și numai de germanul Timo Boll, ultimul mohican caucazian al acestui sport, în care, în România, antrenorul Viorel Filimon și ai lui aucut minuni cu echipa feminină? Mai trebuie să și înțelegem?

Nu-i așa că suntem niște analfabeți funcționali când ne rostim/scriem Declarația de Dragoste pentru Sportivii Români?

Păcat, învingătorule! Mare păcat, Ovidiu Ionescu!

LĂSAȚI UN MESAJ