Sultanul și baronii (locali)

229

Privind frenezia cu care se fac sau se refac „celulele de partid”, liniile de finanțare precum și pretinsele alianțe pre-electorale, ne-am amintit deloc inspirata metaforă a „baronilor locali”, metaforă ce a făcut deliciul presei și al publicului neinformat ani în șir. Nu e clar dacă formula va reapărea în comunicatele viitoarelor campanii electorale sau dacă nu cumva „baronii” au fost promovați la ranguri mai pe măsura orgoliilor și narcisismului bine hrănit. Cu siguranță, însă, combinația de oportunism, incultură și spectacular va mai produce multe titluri iluzorii în care își vor legăna tâmplele și ceștile de cafea serii lungi de politicieni imaginari…

Suntem o nație fără o tradiție nobiliară propriu-zisă! Puținele personalități care au avut ocazia de a asuma o asemenea postură sunt fie puțin/deloc cunoscute de către aspiranții de azi, fie au fost acoperite de către propaganda comunistă cu mantia derizoriului, vulgarizării, „criticii de partid”. Greu de recuperat azi ca lecții de comportament, bună-cuviință, distincție și cumpătare! Regimurile politice care s-au succedat peste noi n-au lăsat loc exercițiului descentralizat al puterii, astfel că frustrarea, utopia și chiar nevroza puterii au crescut nestingherite. La umbra lor răcoroasă, Dinu Păturică a așteptat secole în șir să-i vină rândul, iar acum se arată la față mai peste tot unde e rost de întrupat și exersat autoritatea publică. Nu vorbim despre educație specifică, nicidecum despre abilități sau cultură administrativă! Nici el măcar nu se preocupă de experiența care îi lipsește, nici de oportunitatea prezenței într-o atare poziție. „Pohta ce-a pohtit” e suficientă pentru a explica, legitima și menține în funcție.

„Baronii locali”
Presa anilor ’90 a creat acest apelativ straniu pentru unii îmbogățiți ai haoticei noastre tranziții post-decembriste. „Politicienii semi-coloniali… n-au bază economică, n-au metafizică, n-au bază morală: au apetituri.” (Petre Pandrea). Marcând dintru început aspirațiile și lăcomia parveniților, expresia trădează lipsa de măsură deopotrivă a celor vizați și a celor ce i-au etichetat în acest fel. Pentru că o asemenea formulă, dincolo de amuzamentul stupid-cinic al celor pe care i-a fermecat, denotă clar incultura, slaba înțelegere a unor realități europene, precum și a funcționării instituțiilor. Este o formulă cu ifose, în maniera Coanei Chirița, nicidecum a limbajului de specialitate utilizat la ora aceasta! Sigur că fiecare îmbogățit peste noapte se crede important și, cumva, așezat mult deasupra restului societății! Dar rostul presei, al analiștilor politici este tocmai acela de a-i da jos de pe piedestal și a le arăta adevărata lor față, nicidecum de a le sufla în pânzele delirului egocentric!

Baronul — așa cum îl cunoaște întreaga Europă — este un om liber, Freiherr — ceea ce, desigur, era un titlu de noblețe în Evul de Mijloc, prin comparație cu nenumărații care depindeau de un proprietar de pământuri și brațe de muncă. Libertatea era bunul cel mai de preț și deseori oferea dreptul de a participa la lucrările legislativului local sau de a avea un reprezentant în legislativul central. În majoritatea țărilor — vest-europene — era cel mai de jos rang nobiliar sau al doilea, deasupra celui al cavalerilor (Belgia). Nu era nici bogat, nici îmbogățit, nici nu deținea funcții administrative! Era liber și considera o obligație de onoare respectarea normelor și tradițiilor comunității. Nu era membru de partid, nu transmitea putere și nici nu intermedia luarea deciziilor sau finanțarea lor. În termenii de azi, l-am numi un cetățean responsabil.

Odată cu legile care au abolit sistemul juridic și organizatoric feudal, a dispărut și instituția baronatului, unii păstrându-și titlul mai mult din nostalgie decât din pragmatism. Pur și simplu, nu mai reprezenta decât o amintire. În Anglia, evoluția timpurie a sistemului juridic modern a transformat baronatul dintr-o certificare a deținerii unui mic petec de pământ — baron al pământului — într-una meritocratică, rezultat al serviciului făcut nobilului sau chiar regelui — baron prin numire — prin înnobilare. Dar, și acolo, termenul a fost înlocuit cu formule mai moderne, care au rostul de a marca faptele bune prestate de cel vizat, fie sub arme fie în cadrul comunității. Ca urmare, termenul de baron este vetust, iar realitatea pe care o desemna a devenit, prin modernizarea societăților, una uzuală. A fi om liber nu mai este rodul unui efort personal, ci un dat al sistemului juridic de drepturi ale omului. La fel, relația acestuia cu instituția electorală sau cu cea legislativă. Reținem doar că, în Vest, desemna o recompensă pentru săvârșirea unor fapte bune. Și nu era un titlu nobiliar!

Au fost/sunt „baronii noștri locali” oameni liberi? Nu, de vreme ce au carnet de partid, ocupă demnități publice, iar faptele bune care i-au recomandat pentru acestea vizează, de regulă, loialitatea față de partid sau față de liderul acestuia. Ceea ce trebuie subliniat este raportul conflictual în care se află cu legislația în vigoare, nicidecum considerând un titlu de noblețe respectarea acesteia. A fi deasupra legilor, și, prin aceasta, deasupra celor care încearcă măcar să le urmeze este fie o formă de orgoliu nemăsurat, fie o disidență în numele unor principii morale care, singurele, pot sta deasupra sistemului juridic. Dar, oare, vorbim despre dizidenți morali? Au acești „baroni locali” vreo coordonată morală?

Sultan(ism)ul
Mult mai simplu e să începem de la geografie, recapitulând plasarea noastră pe harta continentului și corelativ, pe fluxul apariției și funcționării instituțiilor publice. Nous sommes ici au portes de l’Orient… (Mateiu Caragiale). În urma Imperiului Otoman a rămas o tradiție foarte bogată în materie de guvernare, cu reguli, excepții, instituții unice. Oricât ne-am strădui noi să ștergem acea perioadă sau să-i minimalizăm influența, întinderea ei în timp și intensitatea conexiunilor cu Țările Române și-a spus cuvântul!
La începutul secolului XX, renumitul sociolog Max Weber definea trei vectori de legitimare a puterii: charismatică, tradițională și rațional-legală. Prima depinde de personalitatea omului politic în timp ce ultima se poate exersa doar într-o societate modernă, care funcționează într-un cadru legal bine articulat. Toate celelalte variante împrumută de la societățile tradiționale combinația de subiectivism și simbolism, incompatibilă cu rațiunea legii, dar care, încă, este tolerată de societate. Forma ei extremă, spune Weber, este sultanismul. Termenul acesta a fost preluat de mai mulți analiști, nuanțat, adaptat, dar, în cele din urmă, procesul de democratizare început în anii ’60 din Spania și Portugalia, trecând prin America Latină, Africa și revenind, printr-un „nou val”, în Europa Centrală a anului 1989, a impus folosirea lui ca atare.

Sultanismul, așadar, este un regim politic aparte. Nu se confundă nici cu totalitarismul, nici cu autoritarismul și e foarte departe de ceea ce ar fi azi, acceptabil în lumea democratică. Constă, cum îi trădează numele, în guvernarea de către un singur om care a acaparat suficientă putere spe a nu fi „nevoit” să o negocieze cu nimeni. Nu o exercită în numele niciunei ideologii, pentru simplul fapt că el însuși se consideră deasupra oricăror teorii sau metode. Ca urmare, nu e totalitar. Nu respectă nicio lege, nici măcar pe cele scrise la ordinele sale, pentru că între timp și-a schimbat intențiile sau simpatiile. Nu e autoritar, nu e nici… nici. E stăpân pe plantația proprie, iar toți ceilalți care se întâmplă să viețuiască pe acolo trebuie să-i arate supunere. Nici nu-l interesează dacă e onestă sau simulată, pentru că el nu trăiește în realitate, ci în propriul basm. Acolo este cel mai bun, înțelept, viteaz, destoinic și, bineînțeles, de neînlocuit. Singurii pe care îi tolerează în preajma sa sunt membri familiei, cărora le derogă sarcini și titluri doar pentru a-i ține sub control și a-și păstra sentimentul atotputerniciei proprii în fața tuturor celorlalți. Dacă se întâmplă să ceară ajutor tehnocraților, o va face doar pentru imagine publică și spre a mai învăța de la ei cum să extragă resursele societății fără ca cineva să-l poată contesta. Însă nici măcar aceștia nu au poziția asigurată, oricând putând fi declarați inutili sau periculoși prin competențele lor, urmând a fi îndepărtați sau discreditați.

Regulile jocului țin de afecte, de impresii și de toanele sultanului, neavând nicio tangență cu vreo procedură birocratică sau cu normele juridice. Ca urmare, totul este discutabil, relativ, în continuă redefinire. El nu va înțelege ideea de infracțiune pentru că, în lumea propriilor valori, nu încalcă nicio regulă, regulile sunt cele ce se modifică spre a justifica și legitima acțiunile. Dar îi place trecutul glorios, pe care nu îl studiază, însă îl citează cu nesaț; se ascunde în aura marilor eroi nu din respect, ci din speranța unei magii empatetice, de a prelua prin acest gest forța și gloria celui omagiat. În egală măsură, se ascunde sub norme juridice din care nu se obosește să extragă nicio clauză dar de la care așteaptă să-i transfere, prin aceeași empatie, forța lor legitimatoare și imaginea de corectitudine procedurală. Se numește ipocrizie constituțională acest joc de a pretinde că joci după reguli pe care le detești și ignori cu toată ființa ta. Dar așa au făcut toți cei ajunși la putere, pentru că și-o doreau, nicidecum pentru că ar fi fost pregătiți să o folosească spre binele cuiva. Ca urmare, hrana societății, economia, nu poate să-și urmeze nici ea mecanismele, fiind permanent subminată de relațiile subterane, de alocările strategice de fonduri și competențe înspre cei utilizabili ca instrumente ale puterii, și nu spre destinații recomandate de studii de eficiență sau necesitate imediată. Ideea de competiție în cadrul sultanismului este o contradicție în termeni! Lumea acestui basm este una strict verticală, cu un singur fotoliu în vârf și cu certitudini! Certitudinea dreptății, a deciziilor liderului, a simbolurilor și utopiilor fondatoare. Nu este loc, așadar, pentru dubluri, pentru alternative, pentru întrebări!

România din timpul lui Nicolae Ceaușescu a fost un sultanat. Spre deosebire de majoritatea țărilor est-europene, dar asemeni sultanatelor africane și sud-americane pe care le vizita cu bucurie. „Succesul revoluției (1989, n.n.) a fost proclamat a consta în distrugerea sultanului, nu în crearea unor instituții noi, democratice, nici în destructurarea extinsului aparat coercitiv” (Juan Linz și Alfred Stepan). Învățaseră să urască democrația, ca pe un virus occidental, așa cum îl (des)consideră și azi! Sultanismul era și este mult mai atrăgător, mai ales lipsit de sultanul care îi împiedica în ambițiile lor. Acum, fiecare se crede un mic sultan în fieful său, mimând democrația, comunicarea, echilibrul puterilor.

Baronul Münchhaussen
Karl Friedrich von Münchhausen a fost baron propriu-zis în principatul Braunschweig-Lüneburg, în secolul XVIII. În comparație cu restul familiei, nu s-a învrednicit prea mult nici cu propria educație, nici cu fapte care să-i ateste titlul. Dar, precum vânătorul înfrânt în ambițiile mult prea mari, a compensat neputința cu expunerea unor povești fantasmagorice, în care el apare cu puteri magice, înțelepciune rară și fapte nemaiauzite. I s-a spus, de aceea, „baronul mincinos”! Desigur, nu este nicio legătură cu „baronii noștri locali”! Doar basmul și orgoliile…

Neluați în seamă de sultan, au fost obligați să-și ascundă voința de putere până când au scăpat de el. S-au trezit într-o dimineață de decembrie „liberi” să-și asume ceea ce nu li s-a dat. Pentru asta e nevoie de descentralizare și autonomie locală. Avem noi așa ceva? Prea puțină spre a fi eficientă, mult prea multă pentru competențele lor manageriale! Ca în sultanismul pe care n-au avut curaj să-l demoleze, ei nu au cariere independente, ci protejate de partid! Aici se joacă marja lor de eroism, între limitele desemnate politic. Apoi ies la balconul electoral să-și nareze cu patos bravele fapte împlinite în slujba societății, așa cum văd ei lumea în timp ce stau călare pe ghiuleaua baronului Münchhausen…

Noi nu avem baroni, nici locali, nici măcar centrali, demni și respectabili! Avem cópii tardive ale lui Münchhausen care, orientale fiind, joacă perfect scenariul sultanist și se cred occidentale pentru că și asta face parte din basm. Apoi, ne cheamă la vot să alegem una sau alta dintre ele, chiar dacă nu au nici program riguros credibil, nici ideologie, nici virtuți. Doar ghiuleaua cu care traversează lumea lor imaginară și datorită căreia, toate acestea există, justifică, întemeiază!

LĂSAȚI UN MESAJ