„O stafie bântuie prin Europa: stafia comunismului”, spuneau Marx și Engels în introducerea la Manifestul Partidului Comunist. Azi, după un secol și jumătate de evenimente nu tocmai demne de statura umană, nici de ambițiile darwinismului aplicat, statui, stafii și diatribe umplu spațiul nostru fizic și spiritual cu o ferocitate greu de imaginat. Cinismul și ignoranța și-au dat mâna spre a nega, a umili și ucide în numele unei dogme căreia i se interzice dreptul de pensionare și în disprețul a mii și milioane de victime. Și nu avem în vedere doar țintele agresiunii fizice, deja în număr inimaginabil de mare, ci și pe cei agresați psihic, spiritual, loviți în drepturile și meritele lor, pe cei ce nu au loc de cetate pentru că nu sunt suficient de „corecți politic” spre a fi regulamentar înregimentați în cireada proletară, umilită și obidită de „exploatatorii contemporani”. Trăim, desigur, într-o lume fluidă, în care valorile și principiile se dizolvă unele în altele spre a genera și menține dezorientarea și,astfel, vulnerabilitatea, dar egalizarea între concepte clar opuse, construirea unor expresii alambicate menite să numească raționamente fără sens, dar pline de suspiciune și invidie, toată această lichefiere forțată e semnul clar al unei pandemii pe care ne e teamă și să o numim, nicidecum să-i căutăm remediile!
Abia ieșiți (?) din izolarea stărilor de urgență de pe continent, am aflat — unii cu stupoare, alții cu bucurie (!) — despre instalarea și dezvelirea unei statui a lui Lenin într-un oraș vest-german. După trei decenii de eforturi reale depuse în Europa Centrală pentru a delimita identitățile, inclusiv prin îndepărtarea simbolurilor comuniste, deseori prin interzicerea lor în baza unor texte de lege, iată, Germania Occidentală, în care vreme îndelungată ne-am ancorat speranțele și încrederea, aduce stafia în spațiul public. La scurtă vreme după această sinistră întâmplare, „ultimul dictator al Europei”, Alexander Lukașenko este contestat în stradă de sute de mii de oameni, cerându-i-se demisia și propunându-se măsuri post-criză. Cum ar privi un belarus tocmai eliberat din închisorile KGB (căci așa se numește, în continuare, serviciul lor de securitate), cum ar privi el tinerii din orașul Gelsenkirchen care-l elogiază pe Lenin drept „vizionar de importanță mondială, luptător pentru libertate și democrație” (Gabi Fechtner, lider MLPD)? Oscilând între admirație (pentru primul) și revoltă (contra celorlalți), am aflat că isprava germană nu e singulară, că asemenea „victorii” au fost repurtate în mai multe localități vest-germane (!) și nu putem să nu reflectăm asupra eficienței „sancțiunilor” Uniunii Europene împotriva regimului de la Minsk…
Libertatea nu are, aparent, sprijinul maselor
Avertiza, astfel, Herbert Marcuse, cu mulți ani în urmă,fiind apoi confirmat de întreaga pleiadă de intelectuali care au reflectat asupra transformării indivizilor în mase, în entități determinate cantitativ, mecanic, exterior. Simplu de spus că prea mulți oameni se oferă regimurilor și puterii unor lideri, cerând sau acceptând, în schimb, un minimum de protecție materială sau promisiunea unei protecții sociale. Dacă întrebăm de ce teoria economică a contractului social este insistent ținută sub covor și, evident, nu se discută „cu masele”, nici în varianta lor studențească, nici prin media sau adunările de partid, răspunsul va fi simplu: masa nu trebuie să vadă adevărata balanță, să înțeleagă faptul că ceea ce oferă este inestimabil, iar plata este o sfidare, un colț de pâine uscată! „Intelectualii de stânga” (contradicție în termeni, de altfel) nu fac excepție, deși le place să creadă astfel și să se erijeze în oameni liberi, practicanți ai gândirii „obiective” și echilibrate! Ceea ce nu spun, pentru că refuză ei înșiși să admită, chiar în fața propriei conștiințe, este înregimentarea lor mai consistentă și mai rezistentă la intemperii decât a oricăror oameni „simpli”, pentru simplul motiv că aceștia din urmă vând puțin pentru foarte puțin, păstrându-și, fără să știe, șansa eliberării. În același timp, „intelectualii” trădează (vorba lui Benda) pentru că se predau conștient, cu arme și bagaje, oferă tot (cât o fi acest tot?) cerând absolutul (pe care nu au cum să-l primească, păstrându-și, astfel, spiritul revoluționar.)
Meditând asupra Orbirii morale contemporane, Zygmunt Bauman constată că incertitudinea inerentă în care viețuim a transformat teama într-un „bun politic, o monedă folosită pentru a coordona exercițiul puterii”. Chiar dacă reprezintă o componentă firească a repertoriului uman, atunci când este exploatată politic, rupe reperele, dizolvă frontierele între rațiune și inconștient, transformă (aproape) orice în orice. Și, mai ales, aproape orice individ într-o umbră, o marionetă a celor ce au nevoie de mase. Teama omului, izvorâtă din singurătate și neputință transformă cu ușurință persoana umană într-un instrument util în mâna celor avizi de putere și dominare. În fapt, și unii, și alții suferă de aceeași carență: neputința de a fi subiecți ai propriei vieți. de a înțelege și valoriza libertatea, de a se ridica la înălțimea demnității umane, fie citită în cheie metafizică, fie în cea luministă. Formarea noastră ca indivizi ar trebui să determine sporirea încrederii în identitatea pe care o reprezentăm, dotându-ne cu mecanismele de supraviețuire demnă. Dar acest lucru se petrece foarte rar, gustul pentru libertate fiind inhibat încă din copilărie prin educația pe care (nu) o primim. Ca urmare, spune Bauman, majoritatea cedează suficient de ușor libertatea (pentru care nu au făcut nimic) în schimbul adaptării la un sistem ce îi promite protecție. Pentru cineva care, asemeni noilor generații, a primit libertatea „pe gratis”, fără eforturi și, mai ales, fără a conștientiza utilitatea ei, „e o povară” (E. Fromm). El va subscrie, așadar,sistemelor care îl absoarbe ca pe un fir de praf, liderilor cu pretenții autoritare, promisiunilor cu iz protector în fața cărora e total lipsit de mijloace de apărare și, mai rău, de voința de a se ține la distanță. La polul opus, cei ce au cunoscut oprimarea și s-au eliberat de ea cu riscuri și eforturi personale vor prefera oricând, libertatea, cu riscurile și temerile ei, unei constrângeri, oricât de mici, pe care, însă, o vor suspecta de multe rele. În raportul acesta dintre libertate și constrângere stă toată existența noastră! Și dialogul surd între Europa Centrală și cea de Vest, între „noii” membri și EU-15. Și între partidele de acasă! Și între noi, oamenii…
Mai este Marx relevant?
Mi se va spune că exagerez! Că sar peste etape. Răspund, desigur, sar, pentru că am repetat prea multe sloganul determinismului economic și pe cel al luptei de clasă! Ard etapele pentru că am obosit spunând că înregimentarea în rasă, clasă, națiune este cea mai anti-umană atitudine posibilă, umilind prin anularea ființei noastre. Nostalgici (din toate țările, uniti-vă!) ai marxismului învățat pe sărite și nedigerat vin să ne explice totul în termeni de grupuri umane care acționează singure pe piața socială, fără să ne spună nimic despre individ. Totul pare, în lectura lor marxizantă, a fi un joc cu reguli prestabilite (de Marx, cum altfel?), imuabile și irefutabile (ca în orice religie politică), în care „armate populare”, mase acționează unele împoriva altora, într-o luptă fără sfârșit imediat, dar cu o promisiune de victorie absolută! Soluția: dreptatea invariabilă pe care a avut-o Învățătorul, desigur neînțeles atunci când sistemul i-a fost pus în practică, recuperabil, reparabil, ideal. Ceilalți, sistemul social, geopolitica, globalizarea, au fost tot atâția factori care au deviat marxismul de la funcționarea sa optimă, dar, iată, Ei sunt aici pentru a reface totul. Între stat și erorile pieții, ei salvează teoria, nicidecum societatea!
Baumann propunea apelul la cultură, pentru că aceasta „crează poduri de la abisul unuia la al celuilalt, face viața acceptabilă chiar cu conștiința finitudinii noastre!”. Numai că astfel se pierde fragilitatea, teama, și omul învață să fie liber! Europa a condamnat nazismul imediat după război, dar a ezitat să condamne efectele ultime ale marxismului, comunismul! Există în acest sens, Declarația de la Praga, adoptată de statele Europei Centrale, dar nu de Europa ca întreg.
Statui și stafii
Așadar, în 20 iunie 2020, membrii Partidului Marxist-Leninist din Germania au ridicat statuia tovarășului Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) în preajma sediului de partid, în spațiul public. „Monumentul”, înalt de 2,15 metri, a fost realizat în Cehoslovacia, în 1957, dar abia acum se bucură de adevărata prețuire în Gelsenkirchen, orășel din regiunea Ruhr. Să le acordăm circumstanța necesară unei regiuni industriale sau să-l recitim pe Bauman, întrebându-ne ce le lipsea: libertatea sau constrângerile? Consiliul local a atacat în instanță proiectul, dar, în luna iunie, Curtea a decis că nu există niciun impediment pentru instalarea lui Lenin. Argumentul consilierilor, că „Lenin simbolizează violența, represiunea, terorismul…”, nu a fost reținut de instanță, dând satisfacție membrilor unui partid care declară că dorește instaurarea dictaturii proletariatului, a societății fără clase și își justifică programul cu citate din Marx, Lenin, Stalin și Mao Zedong. Dacă pe plan național nu au reușit mare lucru în alegeri, au reprezentanți în consilii locale și numeroși susținători (prea) tineri.
Numai cu doi ani în urmă, șeful (de atunci al) Comisiei Europene, Jean Claude-Juncker, participa la Trier, alt orășel german la frontiera cu Luxemburg-ul, la dezvelierea unei statui a lui Marx, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la naștere. Era o creație a unui sculptor chinez, dăruită tovarășilor germani! Aflăm că în acel orășel se află și Academia Europeană de Drept, întrebându-ne (retoric, desigur) care e orientarea „corectă” în jurisdicția europeană? De pildă, în speța în care nu se reține caracterul extremist al partidului sus-numit și nici al simbolurilor comuniste, cu care tocmai poluează spațiul public?
În paralel cu aceste dovezi ale „victoriei stângii” în Europa, aflăm de vandalizarea monumentelor ridicate în cinstea victimelor comunismului: noiembrie 2018 și mai 2020, Tallin, iunie 2020, Canada, august 2020, Praga. S-a plănuit chiar construirea unei săli de fotbal în preajma monumentului estonian, dar ministerul justiției a respins proiectul! Acolo, vor spune „proletarii”, dușmanul de clasă nu doarme și își protejează memoria anticomunistă. În Gelsenkirchen, alături de statuia lui Lenin, o uriașă inscripție avertizează: „Nu lăsați nicio șansă, anticomunismului!” La fel gândește și Alekander Lukașenko, tot mai deranjat zilele acestea!
Belarus — oameni și regim
Deranjat și obosit, cum singur mărturisește, a cerut forțelor statului să-i acuze pe demonstranți de uneltire împotriva statului și să-i condamne pe liderii lor spre a da povață. Cu toate acestea, numărul celor care au ieșit în stradă crește de la o zi la alta, după două săptămâni de manifestații. Svetlana Țihanovskaia a transmis un mesaj televizat prin care îndeamnă la unire, cere continuarea demonstrațiilor și încurajează populația să creadă în drepturile sale, în dreptul la grevă, la liberă exprimare, la asociere. Cu ajutorul Mariei Kovalevska, încă aflată la Minsk, a constituit Comitetul de Coordonare în vederea transmiterii pașnice a puterii, comitet care ar trebui să negocieze cu Lukașenko și să organizeze rezistența până la capăt. Din acest grup fac parte personalități ale vieții culturale și științifice din Belarus, în frunte cu Svetlana Alexievici, deținătoare a Premiului Nobel pentru literatură, 2015. În ciuda renumelui, dar și a vârstei sale (72 de ani), aceasta a fost deja interogată pentru colaborare cu cei ce subminează puterea de stat, alți doi membri fiind deja arestați. Uniunea Europeană și Statele Unite au anunțat că nu recunosc rezultatul alegerilor și vor impune sancțiuni pe care nu le-au anunțat încă. Un grup de 200 de oameni de cultură din România a cerut o reacție mai fermă din partea instituțiilor de la București, eventual chiar rechemarea ambasadorului nostru de la Minsk. Reacția critică promptă a Poloniei, ofertele umanitare au fost preluate în timp foarte scurt de Țările Baltice și apoi de Grupul de la Visegrad și întreține speranțele, dar conving greu Occidentul să facă pași decisivi împotriva stafiei care bântuie continentul…În cele din urmă, unii cred încă în lupta de clasă, alții în libertate și în demnitatea umană!