Și nu ne da, nouă, astăzi, progresismul cel de toate zilele

248

Într-un remarcabil film, realizat cu decenii bune în urmă, marele cineast Costa Gavras propunea admiratorilor săi, spre „delectare”, o viziune sumbră despre un model de societate totalitară, de factură orwelliană.

O combinație bizară (așa ni s-ar părea, cel puțin unora, astăzi) de dictatură militară și delir marxist, având în miezul story-ului cireașa otrăvită a corupției generalizate.

În filmul lui Gavras, multe din  adevărurile simple ale existenței sunt rezolvate simplu, dar eficient, cu ajutorul mitralierei, al șantajului și delațiunii pure. O societate asediată din toate direcțiile de dușmani invizibili, dar pe care fiecare membru al respectivei lumi îi identifică plutind în aer, aproape de propria piele, așa cum resimți esența unui parfum de bună calitate multă vreme după ce l-ai revărsat pe părțile superioare ale trupului.

Cu cât „marele șef” și cohorta sa de locotenenți ai puterii discreționare strângeau diabolic menghina existenței supușilor, deposedându-i, pas cu pas, de aproape oricare drept și prerogativă asupra propriei vieți, cu atât aerul din jur devenea de-un iz insuportabil, vecin cu asfixierea.

Obișnuiți cu excesele, cetățenii statului analizat de Gavras în film își pierduseră aproape în totalitate orice urmă de umanitate, devenind, în cele din  urmă, ființe debile și despuiate de conținut.

Nu știu cum ar arăta  astăzi societatea respectivă — dacă rețin bine, era vorba de o țară din perimetrul latino-american —, însă pot să-mi imaginez că rănile produse de fierul roșu ori de cel brun al monstrului totalitar încă mai supurează prin porii celor care au supraviețuit „cataclismului” și mă tem că și prin cei ai copiilor acestora, adulții de astăzi. Vedem, altminteri, prin lumea liberă, de până prin ’89, cum era numită, pe atunci societatea occidentală, ravagiile pe care le produc progresismul și arma sa, corectitudinea politică, asupra valorilor vechi, clasice, consacrate de secole în Vechiul Apus.

Pentru că, așa cum nicio dramă personală nu se poate stinge decât odată cu trecerea în neant a celui care a suferit-o, la fel nici tragediile colective nu pot fi șterse, în chip magic, cu buretele timpului, câtă vreme vor mai exista supraviețuitori ai acestora.

Lupta cu umbrele, în comparație cu clipele de fericire, ne apasă adânc și ne marchează temeinic, pe unii dintre noi chiar și o viață întreagă.

Dacă nu credeți, priviți în jur la fețele și pornirile multora dintre cei de lângă dumneavoastră, deschideți televizoarele la rubricile de actualități, ori la „dezbaterile” canalelor naționale de televiziune și, probabil că atunci, infernul nu vi se va mai părea că este compus exclusiv din ceilalți, ci, vai, din noi toți, supraviețuitorii deloc fericiți ai „stării de asediu” de până mai ieri.

Un semn că dialectica istoriei nu trebuie luată în derâdere, din simplul motiv că, iată, Cetatea Asediată e mai vie decât oricând, peste tot, pe această planetă.

LĂSAȚI UN MESAJ