Sfârșit de an sau de lume?

123

Nu, nu e vorba despre sfârșitul lumii, ci despre o lume așa cum a crezut fiecare că o înțelege și în care a crezut că-și amenajase un lăcaș comod! Sfârșitul după amiezii noastre burgheze, împăcați cu o anume ierarhie a lucrurilor și un oarecare ritm al schimbărilor care nu modificau mare lucru. După șocul anilor 1989–1991, părea că Europa (mai ales cea Centrală) intrase într-un „normal”, într-un regim previzibil față de care își putea permite momente de răgaz, de savurare a noului status quo, de certitudine. Interogarea permanentă deranja tocmai pentru că aducea în joc spirite pe care credeam cu toții că le-am ascuns în debaraua istoriei. Și totuși, pauza s-a terminat, suntem din nou cu temele nefăcute, vin noi și noi teste, iar liderii abili se bucură că au din nou, șansa de a străluci pe scenă.

Convinși că au oricum dreptate datorită geografiei care i-a plasat în locul potrivit, politicienii occidentali îți arogă postura de judecători ai „estului” neascultător și corupt. Amenințarea cu scindarea Europei în entități cu viteze diferite, cu bugete și opțiuni pe măsura performanțelor atinse nu reușește să mai sperie pe nimeni, ci doar să amuze, să hrănească retoricile de partid și să pregătească un spectacol de neuitat pentru campania europarlamentară de anul viitor. La rândul lor, neascultătorii avertizează asupra modelului lor reformist al instituțiilor și funcționării Uniunii, model ce ar trebui adoptat și implementat după alegerile de anul viitor. Pe de-o parte, argumentele țin de domnia legii, de respectarea tratatelor și a mecanismelor democratice; de cealaltă parte, teama de pierderea identității, de amestecul cultural și valoric, teama de a fi din nou entități de ordin secundar și de a dispărea ca voce într-un cor nedorit. În ce mod se va reformata Uniunea — în cel al legii sau al identităților rănite? Constantin Noica delimita lumile într-una a untului și una a culturii. Va învinge untul doar pentru că amenință cu tăierea fondurilor structurale? Va învinge cultura aceasta temătoare până în măduva oaselor? Și dacă avansul economic și tehnologic va șantaja identitățile? Sau, poate, simbolurile și frustrările identitare vor rostogoli legile și instituțiile până într-acolo încât vor lua în calcul specificul comunităților regionale și locale? Sau, poate, nimeni nu are dreptate….

Și dacă pierdem, vom câștiga

Este deviza partidului Lege și dreptate al lui Jaroslaw Kaczynski. Luna aceasta (în 12 decembrie) a trecut, precum Theresa May printr-un vot de neîncredere în Parlament. Cu 231 de voturi pentru și „doar” 181 împotrivă, guvernul lui Mateusz Morawiecki rămâne în funcție și își intensifică retorica în pregătirea alegerilor de anul viitor. Acuzat de scandaluri de corupție și urmărit de suspiciuni de deturnare a mecanismelor de control financiar macroeconomic, izolat pe plan european, guvernul și partidul conservator de la Varșovia consideră că au primit confirmarea justeții liniei politice de până acum și un plus de legitimitate în implementarea reformelor iliberale în care au împins țara în ultimii trei ani.

Modificând legile justiției, competențele Curții Constituționale, „subjugând sistemul judiciar” (Notes from Poland), dar și limitând liberatea de exprimare a presei, PiS (Partidul lege și dreptate) a oprit cursul strălucit al Poloniei, întorcând-o într-un nostalgic patriarhalism greu de digerat atât de către elitele naționale, cât și la nivel european. Dacă, pe de-o parte, la nivel rural și micro-urban, sondajele au descoperit comunități ancorate mental și afectiv în rememorarea anilor 60–70, ai naționalismului lozincard și ai terapiei post-siberiene, la polul opus al societății, fostul ministru de externe Radoslav Sikorski deplânge colțul de umbră în care își descoperă țara. Foarte activ în plan media, dar și al diplomației internaționale, „Radek Sikorski” nu încetează să compare actualul nivel al mentalului alegătorului majoritar cu opțiunea pe care Polonia tocmai a scăpat-o printre degete. Prin ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, Polonia ar fi putut, cu ritmul de creștere economică și încrederea de care se bucura pe vremea Platformei Civice (partidul liberal al lui Donald Tusk), ar fi putut fi între marile puteri economice ale clubului comunitar. Subliniind faptul că, la această oră, cei mai puternici actori europeni se află în zona euro, sugerează implicit faptul că Varșovia ar fi meritat să se afle în aceeași situație, având, pe cale de consecință, un cuvânt greu de spus în desenarea politicilor comunitare, dar și în păstrarea unui nivel de trai ridicat pentru polonezul de rând. Salariile plătite în euro s-ar fi transformat în rate bancare mai mici, implicit în oportunități de dezvoltare personală și socială mult mai consistente.
PiS nu renunță la bătălia vorbelor și susține, inclusiv prin vocea premierului, faptul că abia acum țara este pregătită să dialogheze cu Uniunea Europeană. De aceea, conservatorii vor veni în fața electoratului cu proiecte clare de reformare a Uniunii după modelul pe care au reformat Polonia, deoarece Uniunea ar trebui să reflecte viziunile și opțiunile statelor naționale. Suveranitatea reinterpretată de Jaroslaw Kaczynski înseamnă tocmai politici promovate din capitalele naționale spre Bruxelles, cu o largă marjă de manevră pentru fiecare guvern de a se abate de la deciziile comune ori de câte ori interesele locale o reclamă! Nostalgia vremurilor bune însă îl determină pe dl Sikorski să avertizeze că tocmai acum, prin prisma greutăților financiare și economice ale Italiei și Spaniei ar fi putut ca tonul couminitar să fie dat de „Triunghiul de la Weimar”, formulă de cooperare constituită pe vremea sa între Franța, Germania și Polonia. Cumva, amintea de lecțiile de strategie geopolitică ale lui Zbigniew Brzezinski!

Cu toate acestea, epurarea administrației publice, dar și (tentativele de epurare) a mentalului colectiv de orice acuză la adresa istoriei exclusiv pozitive a națiunii; contestarea a numeroase aspecte ale modernizării economice și instituționale; tensiunile mocnite cu statul Israel — toate acestea par mai patriotice, deci mai adecvate pentru prestația Poloniei pe scena politică. Iar cu comisiile electorale aflate sub controlul politic de la centru, misiunea este îndeplinită, așteptându-se momentul glorios al intrării în hemiciclul de la Strasbourg cu o agendă și un discurs demn de secole trecute.

Autocefalia Bisericii Ortodoxe ucrainiene

Vecinii lor estici, ucrainienii, au obținut, prin intermediul Conciliului de la Constantinopol, ceea ce nu reușesc în plan politico-militar. Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu, va înmâna, în 6 ianuarie tomos-ul, i.e.: documentul care atestă desprinderea bisericii ortodoxe ucrainiene de sub umbrela Moscovei. Simbolistica evenimentului religios va fi consolidată cu una ținând de administrația bisericilor si, prin ricoșeu, de politicile religioase în Estul Europei. Chiar dacă numeroasele denominații ortodoxe din Ucraina nu s-au reunit într-una singură și, probabil, nu o vor face prea curând, desemnarea unui reprezentant — Epifanie Dumenko — agreat de majoritatea acestora pentru a purta dialogul cu Constantinopolul și a vorbi în numele tuturor grupărilor din țară este un semn nesperat de solidaritate și eliberare. Indiferent care va fi istoria imediat următoare a acestor biserici, faptul că își vor fi dobândit autocefalia le va obliga la mai multă responsabilitate atât față de enoriași, cât și față de memoria colectivă a unei societăți marcate de prea multe traume în ultimele secole.

Și, dacă nici această reformă a unei istorii de mai multe secole nu ar fi fost suficientă, sondajele electorale o dau ca favorită în cursa prezidențială de anul viitor pe doamna Iulia Timoșenko. Acuzată, încă, de încheierea celebrului contract din 2009 cu Rusia pentru livrarea de gaze la prețuri menite să limiteze suveranitatea energetică a Ucrainei (precum susțin opozanții ei), eliberată la presiunile Uniunii Europene, dar și ale Euromaidanului, doamna Timoșenko s-a întors în politică, întărită și mai hotărâtă ca oricând. Va aduce modernizarea și reformarea țării sau o va insera mai consistent în uniunea euro-asiatică? Aceasta este, de fapt, marea miză a alegerilor prezidențiale. Se poate paria pe Iulia Timoșenko sau, dimpotrivă, trebuie fugit de orice amintire a episoadelor trecute ale istoriei țării?

Noi manifestații la Budapesta

Guvernul lui Victor Orban nu încetează să uimească observatorii și alegătorii, deopotrivă. Cu două noi acte normative, pe cât de stranii, pe atât de simplu trecute prin legislativ, Budapesta s-a legănat din nou în marșuri a mii e oameni, scandări și dileme. În esență, premierul mizează mult pe alegerile europarlamentare de anul viitor. Se știe de alianța sa cu Matteo Salvini din Italia și cu Sebastian Kurz din Austria în vederea creării unei mișcări pan-europene bazate pe o largă descentralizare a deciziei politice de la Bruxelles spre capitalele naționale, spre controlul migrației și întărirea frontierelor. Aceste alianțe au fost recent întărite prin discuțiile ce au precedat Consiliul de iarnă al Uniunii, precum și întâlnirea popularilor europeni. Dar, pentru ca totul să dea roade, FIDESZ ar trebui să câștige detașat aceste alegeri, iar premierul s-a gândit să „mai aducă acasă” un mare număr de etnici maghiari care locuiesc în afara Uniunii. Mai precis, a reglementat un mecanism prin care aceștia să aibă drept de vot la proximele alegeri, chiar dacă nu locuiesc în Europa — mulți fiind emigranți dincolo de ocean! Dar pentru maghiarul trăitor în țară și care spera ca legislația de la Bruxelles să devină eficientă în sancționarea guvernului lui Victor Orban, posibilitatea ca acesta să-și întărească poziția în parlamentul comunitar a umplut paharul! O Europă a națiunilor, și nu o societate deschisă, a adăugat dl Csaba Dömötör, șeful de cabinet al premierului.

La aceasta s-a adăugat o altă reglementare ce modifică orarul de muncă, făcând posibile orele suplimentare plătite modic sau simbolic, în virtutea creării a ceea ce Orban numea la Tușnad statul muncii — workfare state —, în opoziție cu statul bunăstării, wellfare state. Dacă în discursul premierului era un joc de cuvinte, acum, în preajma implementării, este deja un duh al trecutului pe care nimeni nu îl dorește reîntors în țară.

Exilul din democrație

La final de an, recapitulăm: închideri de universități, jurnaliști asasinați, ascensiunea dreptei și, mai cu seamă, a radicalismului de dreapta. Măsuri parlamentare neobișnuite sau chiar de tristă amintire. Contra-reforme, contestări, bâlbe, foarte multe bâlbe pe tema în Europa sau în afara ei, mergând de la eternul balans britanic de tip Brexit la oscilațiile din Balcanii de vest, la avertismentele Parisului cu privire la nevoia unei Europe multi-dimensionale până la pariurile lui Erdogan de control subtil al deciziilor europene, toate acestea scot spațiul politic din cadrele democrației. Unde? Acolo unde jocul e mai prielnic corupției și jocurilor de culise, retoricii duble, șantajului și aranjamentelor bipolare. În timp ce Georgia sărbătorește cu fast Ziua Europei, la granițele „fortăreței” se votează ambivalent (Macedonia), se cumpără și se interpretează voturi. În Germania, partidul conservator a fost scos din conservare dar aliniat, prin voia Angelei Merkel, după o copie a sa, dna „mini-Merkel” Annegret Kramp-Karrenbauer. Matteo Salvini, politician de dreapta vizitează nu doar Ierusalimul, ci și Muzeul Yad Vashem, al Holocaustului, și promite promovarea multiculturalismului într-o țară care și-a închis granițele în fața migrației și face recensământul unei diversități culturale imposibil de guvernat. Se pare că ne aflăm între două ere europene, una din care ne chinuim să ieșim fără vreo concluzie clară, dar cu enorme dezamăgiri, și una pestriță, spre care ne îndreptăm ezitant și complet nepregătiți.
Doar liderii bat palma și speră să aibă un cuvânt de spus. Să fie anul viitor începutul unei noi povești europene scrisă într-un dialect compozit? Europa „asimetrică si disproporționată” (Salvini) are a fi salvată tocmai de naționaliștii radicali. Dacă e să-i ascultăm, legile trebuie schimbate, instituțiile sunt strâmbe, identitățile — oare cum le definim? — au a veni la rampă spre a-și găsi tonul propriu. Nu știm dacă va fi o Europă din frânturi, precum desenele antice, sau dacă e posibil ca tocmai aceștia să-și afle un ton comun. Oricum, trebuie să fim pregătiți pentru un cu totul alt spectacol!

LĂSAȚI UN MESAJ