Când împlinește vârsta de 15 ani, tânărul intră la Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida, iar după cinci ani merge la Muntele Athos unde intră la Mănăstirea Pantocrator. Aici, după aspre osteneli, se călugărește primind numele de Iosif.
La Pantocrator, cuviosul schimonah Iosif se nevoiește mulți ani împreună cu monahi greci, români și macedoneni, deprinzând meșteșugul luptei duhovnicești, înfrânarea, postul, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia.
După ce formează mulți fii duhovnicești, se retrage în liniște în vecinătatea Mănăstirii Vatoped. Răposând însă mitropolitul Timișoarei, românii din Banat se gândesc ca înlocuitor la cuviosul Iosif, deși acesta avea 82 de ani, doarece era vestit în toate țările balcanice și cinstit ca sfânt în viață.
În anul 1650, pe 20 iulie, este hirotonit arhiereu și așezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei, unde păstorește cu vrednicie timp de trei ani. În 1653, se retrage la Mănăstirea Partoș, în apropiere de Timișoara, unde mai viețuiește încă trei ani și își dă sufletul în mâinile Domnului la vârsta de 88 de ani, în noaptea de 15 august 1656, de praznicul Adormirii Maicii Domnului.
În momentul trecerii sale la cele veșnice, clopotele mănăstirii au început să bată singure. Este înmormântat în naosul bisericii mănăstirești, iar în 1956 moaștele sale sunt mutate la catedrala mitropolitană din Timișoara.
Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș a fost trecut în rândul sfinților de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pe 28 februarie 1950, iar proclamarea oficială a canonizării a avut loc în octombrie 1956, cu dată de pomenire 15 septembrie.