„Securitatea a rămas un fel de bau-bau invizibil, deşi permanent eram sub lupa ei”. Interviu cu artistul vizual Ciprian Radovan

613

Ciprian Radovan (născut în 1939 la Sânmihaiu Român, jud. Timiș), a debutat, ca pictor, în 1962. Din 1966 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și membru al Asociației Internaționale a Artiștilor Plastici (AIAP). A fost profesor universitar și conducător de doctorate, specializarea Electrochimie, în cadrul Universității de Vest din Timișoara. A lucrat în cercetarea științifică, obținând titlul de doctor în electrochimie în anul 1976. A scris constat despre arta vizuală și a vernisat numeroase expoziții ale confraților săi. Arta i-a fost expusă în peste 300 de expoziții, personale și de grup, naționale și internaționale, fiind recompensată cu numeroase premii.

Robert Șerban: Cât de complicat era să fii artist în anii comunismului, în Timișoara? Unde și când se făcea compromisul ca să poți expune, să poți avea o lucrare într-o expoziție colectivă, să poți vinde ceva?

Ciprian Radovan: Până în 1980, nu părea complicat. Mai mult, pentru pictori existau avantaje, care acum au dispărut: din expoziţiile personale se făceau achiziţii de minimum 10 mii de lei net, impozitele erau neglijabile, sumă care echivala cu circa cinci salarii bune. Membrii UAP aveau reduceri la uleiurile extrafine, iar de la UAP România, care avea o altă anvergură decât cea de acum, se puteau face împrumuturi, sume considerabile, se puteau cere ajutoare financiare. Exista şi varianta compromisului compensat, contracte pe bază de proiecte şi cumpărări oficiale din expoziţiile anuale, inclusiv din cele republicane, la sume serioase. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacă statul preţuia cu adevărat arta, dar aceasta era susţinută financiar şi nu se impuneau, obligatoriu, compromisuri calitative (Dan Hăulică, Ruxandra Garofeanu şi Paul Gherasim au organizat o retrospectivă, Artistul şi Puterea, cu lucrări achiziţionate atunci oficial, în care au demonstrat că şi înainte de 1989 se făcea artă).

Critica era vie, fiecare eveniment fiind consemnat, iar revista Arta Plastică, după cele trei-patru pagini dedicate „cârmaciului”, avea un conţinut de calitate, menţionând inclusiv manifestări artistice din străinătate. Era o revistă de nivel diferit față de cel al revistei actuale, Arta. Era mai puțin elegantă, dar mai ancorată în evenimentele artistice la zi. Azi, în mare parte, spaţiile dedicate artei au dispărut. Mai atractivă este considerată viaţa mondenă, politica, cu toate contradicţiile ei, cu bârfele, crimele etc. Statul cumpără rar artă, iar artistul (sunt sensibil mai mulţi artişti cu facultate de profil) navighează, de multe ori, ca o corabie fără busolă. În deceniul 9, situația artistului a fost neagră, mă refer la aspectul sprijinului financiar, dar, cum sublinia şi Dan Hăulică, în ateliere, şi atunci, se făcea artă, şi în expoziţiile personale.

R.Ș.: În biografia dumneavoastră e consemnat aparte anul 1965, când ați realizat prima expoziţie de artă oniric-abstractă din Timişoara, care a iritat autorităţile. Mai mult, înțeleg că ați fost ținut sub lupă până după ’89.

C.R.: Mi-e destul de greu să detaliez. Ce devenise mai dureros decât relaţia cu oficialităţile, deosebit de proastă, era faptul că expoziţia a trezit ura şi invidia unor artişti, prezumtivi prieteni. Ca parte pozitivă, atunci am stabilit, cum am spus, şi mari prietenii, nu numai cu Sorin Titel și Dușan Petrovici, ci şi cu Florin Gâldău, fost coleg de liceu, sau cu studenţi de la Medicină (Virgil Feier, Mircea Tărângă). Aveam, deci, şi dușmani, şi admiratori, dar şi stimulul de a merge mai departe. Dureros rămâne şi faptul că ţinerea mea la un nivel al subevaluării, concepută în acei ultimi ani ai comunismului nostru, s-a extins şi după ’89, când apăruseră în prim-plan mult prea construiţii dizidenţi.

R.Ș.: V-ați intersectat cu Securitatea, cu turnătorii ei? Bănuiesc că nu erau puțini nici în Facultatea de Chimie, dar nici în arealul artelor.

C.R.: Securitatea a rămas un fel de bau-bau invizibil, deşi permanent eram sub lupa ei. Către 1970, avea să se facă văzută, dar rămânea mai mult o sperietoare şi îţi cultiva senzaţia apăsătoare că ești supravegheat continuu. Lucrurile erau mai dureroase prin aceea că, pe lângă „ciripitorii mărunţi”, în serviciul auxiliar al „ochilor albaştri” erau implicaţi şi oameni cu funcţii, profesori universitari, decani şi şefi de catedră, directori. Interesant este faptul că nu puteai fi director sau lider de instituţie, de exemplu, culturală, dacă nu erai devotat acestor reptile ale întunericului.

În acest context, îmi pare dubios că cei aflaţi în situaţia aceasta, adică cei care aveau funcţii de conducere şi care ar putea să fie suspectaţi, simt nevoia să se disculpe cu dosarul CNSAS, îngroşându-şi, de fapt, profilul lor maculat. Mai potrivită ar fi tăcerea, deoarece, în avalanşa deceniului blestemat, reptilele întunericului au murdărit totul. Ultimul deceniu înaintea căderii cuplului prezidenţial avea să fie deceniul Securităţii, instituţia groazei, care avea oameni, mai mult sau mai puţin ataşaţi, peste tot. La UAP Timişoara era un precedent mai vechi, vernisajul expoziţiei noastre la Belgrad şi Novi Sad, din 1969–1970. Toţi artiştii au solicitat paşaport pentru mers la vernisaje, dar, spre uimirea finală, au fost aprobate circa jumătate. Cu alte cuvinte, aceştia erau deja „oameni de încredere”. Desigur, în deceniile următoare numărul lor a crescut.

R.Ș.: Cum ați evitat  cenzura?

C.R.: Cenzura în artele vizuale nu era un ghimpe la fel de puternic ca în artele scrisului sau în cinematografie. Deranjau mai mult viziunile suprarealiste, chiar realiste, care generau interpretări, şi nu deranjau, practic deloc sau aproape deloc, cele geometrice sau constructiviste. Eu, de exemplu, am expus personaje cu barbă şi plete şi am rezolvat uşor cu cenzura, motivând că sunt actori.

R.Ș.: Ce întâmplări și evenimente credeți că au contat pentru Timișoara anilor ’60–’80? Dar ce oameni?

C.R.: Schimbările din artele vizuale au fost importante: baletul şi teatrul inovativ, cercul de bionică, coordonat de profesorul Eduard Pamfil, mişcarea muzicală, muzicieni, ca Nicolae Boboc, activităţile din cadrul aşa-zisei Universităţi Populare (cu sediul la fostul ARLUS), filmografia lui Costinaş şi Cineclubul CFR, revista Orizont, cu redactorii ei deschişi spre cultură, prezenţa meteorică a lui Sorin Titel în Timişoara, cinematografia de calitate (filme de neuitat, precum cele realizate de Tarkovski, Rubliov şi Călăuza, apoi Umbrele strămoşilor uitaţi, pe care Sorin l-a vizionat de vreo şapte ori, filmele lui Miklós Jancsó şi ale bulgarului Petar Valchanov, ale lui Nichita Mihalkov şi ale școlii ruse — O dramă la vânătoare, Poveste pentru o pianină mecanică, Gară pentru doi, cineaştii polonezi şi cehi, cu actori de film ca Sbigniev Tzibulski, Daniel Olbrychski şi alții, ori filme ca Elvira Madigan sau Și caii se împuşcă, nu-i aşa?, seria şcolii engleze — Departe de lumea dezlănţuită, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, ori filmele americane, ecranizări, Omul care aduce ploaia, Vară şi fum

Aş mai sublinia existenţa unor personalităţi ale artelor vizuale, ca Roman Cotoşman, un  puternic  filosof al  artei  contemporane, şi marele talent care era Ştefan Bertalan. Un personaj remarcabil, cu rol important în viaţa culturală a Timişoarei, a fost şi Coriolan Babeţi (Cori), istoric şi critic de artă, adus de Romul Nuţiu (atunci, preşedinte al Filialei UAP Timişoara), prin 1970, de la muzeul din Turnu Severin. Dotat cu o inteligență sclipitoare, era, în acelaşi timp, văzut de mulţi ca un personaj contradictoriu, devenit, cu diplomaţie, din copil deportat cu familia în Bărăgan, funcţionar cultural subordonat Comitetului Judeţean PCR. Meritele sale sunt multe, dar poate cel mai elocvent consta în relaţia pe care o cultiva cu personalităţi culturale din București şi, îndeosebi, faptul că a adus în Timişoara o serie de expoziţii importante. Totodată, el a creat vedete artistice locale, un exemplu incontestabil fiind promovarea la loc de frunte a profesorului şi directorului de liceu, în fatidicul deceniu 9, devenit, după ’89, profesor universitar şi vicepreşedinte al UAPR, cotat de Cori ca artist dizident, pictorul Constantin Flondor. (Din păcate, deși îl preţuiam pe Cori, cu mine s-a purtat urât. Din fost bun prieten, deja de prin 1974, eu i-am devenit antipatic. Nu ştiu de ce, poate pentru că aveam mulţi duşmani puternici şi pentru că aveam succes ca şi critic de artă, şi, în consecinţă, se străduia sistematic să mă demoleze, inclusiv după decembrie ’89.) S-ar mai putea spune multe, inclusiv despre cinematecă, subliniind faptul că era, în acel timp, o viaţă culturală deosebit de vie.

R.Ș.: Existau, în Timișoara anilor ’60–’80, colecționari de artă contemporană?

C.R.: La o retrospectivă Diodor Dure (interesant, nici Dure nu avea o facultate de artă, dar era unul dintre marii artiști vizuali timișoreni, un autentic valoros și neobosit, apreciat de criticii bucureșteni, însă antipatizat de unii pictori timișoreni), cu lucrări aflate în colecţii particulare, am descoperit o serie de picturi semnate Dure, pe care nu le-am mai văzut niciodată anterior, în numeroasele sale expoziţii. Deci, erau colecţionari. Și profesorul Virgil Feier avea în colecţie un Dure excepţional. Pot să mai numesc câţiva dintre colecţionarii mei, medicii Tiroch și Cobilanschi (plecați în Germania), ori Marius Costa, de la Spitalul CFR. Sinuciderea ginecologului Voioșan și controlul averilor au blocat frumoasa iniţiativă a medicilor de a colecţiona artă.

R.Ș.: Ați călătorit în străinătate înainte de ’89?

C.R.: Nu am fost în Vest. Totuși, cu efort, am călătorit în câteva ţări socialiste, prin UAP, în Polonia, în 1970, unde am făcut un tur, în Republica Democrată Germană, în 1978, la Berlin și Dresda, ori pe cont propriu, în URSS, la Leningrad și Moscova. Am văzut expoziţii importante şi muzee de referinţă, ca Zwinger, din Dresda, Ermitaj și Muzeul Rus, de la Leningrad, sau Muzeul Pușkin, din Moscova. Am văzut, cu acel prilej, multă artă de prim rang, atât clasică, Rembrandt, Rubens și mulţi alţii, cât și artă franceză impresionistă și postimpresionistă, ori picturi ale peredvijnicilor realiști ruși din secolul XIX. Pe lângă arta contemporană poloneză (am prins câteva expoziţii de referinţă la Cracovia, Poznan și Varșovia), reţin, în mod deosebit, Muzeul Naţional de la Varșovia, unde i-am descoperit pe Stanisław Wyspiański şi pe mai puţin cunoscutul expressionist simbolist Jacek Malczewski, din aceeași generaţie cu marele Van Gogh.

Am întâlnit și o artă est-germană bună la Muzeul Albertinum, din Dresda, și, de asemenea, am văzut exponate deosebite la Berlin, în Muzeul Pergamon, Muzeul Bode și Alte Meister. Am văzut mulţi artiști germani importanţi, în special la Dresda, clasici sau contemporani, dar și câteva lucrări de Cézanne, Lautrec și Degas, excepţionale. Am avut șansa să văd colecţia unui bogătaș din Germania de Vest, de la Aachen, în care se expuneau lucrări diverse, de mari dimensiuni, de la Guttuso, la Picasso și până la Tinguely. Ca rezultantă, toate ieșirile mele din ţară, deși numai în lagărul socialist, au fost foarte importante și stimulative prin ceea ce am văzut.

**

(fragment din volumul Electrochimie & pictură. Robert Șerban în dialog cu Ciprian Radovan, în curs de apariție la editura Brumar)

 

LĂSAȚI UN MESAJ