Când eram copil, toți adulții din jurul meu mă întrebau, necontenit și obositor, evident, pentru mine: „ce vrei să te faci când vei fi mare?”.
Firește că acest gen de întrebare, un soi de șablon al epocii egalitariste de până în ’89, urmărea obținerea unui răspuns la fel de lozincard, precum întrebarea, din partea oricărui copil din acele vremuri. De obicei, mai toți puștii epocii respective (nu că astăzi răspunsurile ar fi mult diferite!) răspundeau, înghiontiți, de regulă, de către părinți, că vor să devină doctori, aviatori, actori și, eventual, polițiști din filmele americane, care, ce-i drept, deveniseră rarități în anii finali ai comunismului autohton. Fiecare copil visa, într-un fel sau altul, să devină, la vârsta adultă, ceva bine cotat la „bursa” tot mai mincinoasă a valorilor sociale din epocă.
Astfel s-ar putea explica, poate, de ce, după anii ’90, atâția indivizi cocoțați mârlănește în poziții-cheie în „minunata lume nouă”, abia instaurată, la noi și aiurea, în Estul Europei, și-au dorit, cu patimă și foc arzător în suflet, să obțină diverse titluri universitare. Oameni care, altminteri, abia erau în stare să-ți bolborosească două fraze mai acătării la întrebările simple pe care te „găseai” în treabă să li le adresezi în anumite momente ale vieții lor „publice”, și-au dorit, cu disperare, în toți acești ani, să obțină licențe, masterate și — bomboana de pe tort — doctorate în felurite „științe”.
Nu erau, bieții de ei, întregi la trup, dar mai ales la minte, dacă nu câștigau peste noapte titluri năprasnice de doctori în drept sau în științe economice, îndeobște. Așa a ajuns țara asta să dețină o liotă impresionantă de politicieni de vârf, fie la centru, fie la nivel local, îmbălsămați cu prapurii grei ai științei înalte, purtați, cu demnitatea ciocoiului, pe umerii lor lățiți de atâta credință a propriei valori.
Chipuri căznite de „mari oameni politici”, de soiul lui Oprea, Pandele, Ponta, Tobă, Barangă, și, vai nouă, lista poate continua la nesfârșit, și-au pus cu mândrie bolnavă în buzunarele de la piept doctorate peste doctorate, alegând să defileze în competiția monstruoasă a imposturii deșănțate.
Rezultatele sunt vizibile din avion, în sensul că viața noastră politică, așa-zicând democratică, din ultimii treizeci de ani, a ajuns o cloacă imundă și care, pe cale de consecință, a devenit, ulterior, campioană absolută la rateuri morale, sociale și, implicit, la nivel de competențe, în aproape toate domeniile vieții publice.
Întrebarea care se regăsește, acum, pe buzele multor români onești și profund nefericiți de starea deplorabilă în care am ajuns ca societate, este încotro ne vom îndrepta, totuși.
Mai avem, vorba unui rafinat și autentic intelectual, născut în Banat, Mihai Șora, pe numele lui, vreun viitor cu astfel de creaturi monstruoase, zămislite în laboratoarele sus amintite? Sau e totul pierdut?
Cum nu sunt de felul meu un ultra-defetist, mă încăpățânez să cred și să nădăjduiesc că școala românească, cu toate inadecvările ei, dar și oazele din societate, nu puține, unde încă mai curge „apa” valorilor simple, dar adevărate, vor izbândi, în deceniile ce vin, să readucă această țară în matca unei onorabile bune-cuviințe.
Și mai sper ca măcar puștii de azi să nu mai mimeze și să înghită pe nerăsuflate povețele cu „ce vrei să te faci când vei fi mare?”, împinși în mod iresponsabil de la spate (chiar dacă, desigur, cu oarecare bună-credință) fie de părinții lor, fie de alții, din anturajul intim.
Nu de alta, dar viața a demonstrat, după 1989, ce înseamnă să impui unor copii ori unor tineri să devină cu totul altceva decât își doresc ei cu adevărat!
