„Toamnă… iar sunt copil” — își începea Bacovia poemul „Nervi de toamnă”. Și continua: „Prezența mea am pierdut-o…”. Eu însă nu, poate și fiindcă e octombrie, deci „penultimul bal”, dacă ar fi să ne plasăm calendaristic după (de fapt, înaintea lui) Dan Pița, cel ce semna, prin 1989, regia filmului „Noiembrie, ultimul bal”.

Nu mi-am pierdut-o nici după ziua mea de naștere din această lună. Nici nu am voie, pentru că sunt, după fiică-mea, în clasa pregătitoare, iar acolo se face deja prezența. Poate că nu se face în clasa zero — cum i se mai spune!!! —, din simplul motiv că zero însemnă pur și simplu nimic și, deci, nu poți fi prezent sau absent în nimic. Iar școala nu poate începe — nu-i așa?! — cu nimicul. Cum nici nu poate să se termine cu el, așa cum susțin unii și alții, mai cu seamă nostalgicii, acei oameni minunați și părerile lor zburătoare — ca să parafrazez un alt titlu de film — ce susțin că numai (și numai) pe vremea lor se făcea școală. Sau carte? Nu mai țin bine minte. Probabil, carte. „Carte, nu tabletă”, cum m-ar completa ei aici.

Și cum… iar sunt copil, copil de școală într-o Capitală Culturală Europeană — ce noroc! ar spune „o parte a publicului” capitalei, parte ce uită că, de fapt, CCE n-a fost a strămoșilor ei, n-a fost a ei şi nu este a ei, ci a urmașilor urmașilor ei în veacul vecilor!… —, abia aștept să mă obișnuiesc cu școala astfel, până nu devine altfel. Și trebuie să o fac repede, în patru săptămâni, până nu începe școala altfel, altminteri îmi va fi greu să o iau de la capăt. Or, tocmai asta — sau și asta, mai ales asta — înseamnă școală: să nu o iei de la capăt.

Astfel, altfel, îmi place la școală. Și cred în ea chiar dacă e a statului român. Așa, bazică și acidă cum e. Și las turnesolul și fenolftaleina să o judece, până la proba contrarie.

Iar până atunci, mă joc. Dar nu tropăi, nu fac gălăgie în casă — în apartamentul de sub mine se fac meditații.