„Poporul românesc are o distanță de el însuși…”, citesc, până aici doar, și trec mai departe. N-am timp să mă întreb dacă cel ce postează la 5:30 dimineața n-a avut somn sau trebuie să prindă un tren. Ca mine. Să-și vadă de distanța lui, fiindcă schimbarea la față a nopții nu știu câtă legătură are cu Cioran. Și totuși, cum începe să se crape de ziuă, înclin să cred că are.
Sigur e însă că eu aparțin poporului român. Cu laptop și troler cu tot. Cu vocea dispecerei din telefon și cu „drum bun”-ul taximetristului cu tot.
Astăzi, distanța de mine însumi e de 324 de kilometri. Până în tinerețe, în studenție. Iar de acolo, la o aruncătură de 25 km de Logan, copilăria. Așadar, până-n copilărie, în Balș, la părinți. În ani, înseamnă vreo 36, iar în ore, acum, în anul de grație 2026, 7 cu noroc până la Craiova.
În Timișoara Nord, cafeaua e cum e, dar garnitura de la linia 5, venind de la Arad, nu poate fi decât nouă. IR 16098 se prezintă ca una dintre mândriile PNNR-ului, un tren Alstom Coradia ce mă face curios până la un punct. Cel de pe „I”-ul din InterRegio. Am mai simțit asta cu Săgețile Albastre — de aici, punctul de pe prima literă.
Dacă adaug și nerăbdarea de a vedea schimbarea la față a Magistralei 100, măcar între Timișoara și Lugoj, sunt un „matinal” cu sens. De fapt, abia aștept să văd schimbarea de gen a neutrelor „tronsoane” în femininele „bucăți” — rapide, dincolo de argou.
Firește, nu numai eu aparțin la ora asta poporului român. Ci și senioara cu destinația Caracal și tânărul cu destinația Herculane. Care se așază la locurile lor și își descriu cu lux de amănunte impresiile la telefon.
Eu prevăd a nu știu câta oară viitorul și ocup unul dintre cele câteva grupuri de patru locuri față în față.
Suntem într-un WizzAir pe șine cu ambiții cel puțin transatlantice: călătoria lui începe în Arad, la ora 4:31, cu speranța de a pătrunde în București Nord la 17:11.
În mișcare se pun și impresiile — mai ales superlativele. Aud că trenul „are televizor”, că „se anunță stațiile”, că e „cu parchet pe jos” (doamna). Sau „senzație”, „nu se compară”, „brici” (tânărul). Și sunt de acord că e. Până la Caransebeș sau — hai! — Herculane. Dar atât. Fiindcă mai departe, șiragul de perle se transformă într-unul de mărgele de sticlă. Iar schimbarea la spate a călătorilor se poate citi pe radiografii.
Până la imagistică însă, tânărul se mută bombănind într-un spațiu similar cu al meu ca să-și întindă picioarele după Caransebeș, în timp ce doamna, până la Orșova, își schimbă brândușele din vocabularul telefonului cu spini de trandafir la adresa trenului. Fiindcă rămâne pe locul ei și nu știe dacă se mai poate ridica de acolo.
Eu admir de la distanță, în spatele unui scaun, măsuța tip Wizz din spătar și nu mă încumet, din rațiuni de securitate, să scot laptopul. Îmi dau seama că nu ar încăpea pe minuscula tăblie la Severin, când o studentă aduce cu sine proaspete laude în telefon la adresa trenului: „arată și întârzierea pe ecran, și traseul — e foarte curat, nou, n-am mai văzut așa ceva de când merg cu trenul la Craiova”.
Da, de la Severin la Craiova, da. Fiindcă pentru o asemenea distanță e configurat Alstom-ul nostru, nu pentru un voiaj între doi poli ai Pământului nostru strămoșesc.
Altfel, „poporul românesc are o distanță de sine…” și pe trenurile CFR. Cu cât mai mare la început, cu atât mai mărinimoasă. Dar, cu trecerea timpului și a… întârzierilor, distanța față de noi devine nu doar mai mică, așa cum e firesc până la punctul de pe primul „I” din InterRegio, ci și tot mai avară. Și coborâm din tren noi înșine: oftând.
