Sâmbătă, 16 decembrie 1989, file de jurnal

363

La școală (Școala Generală Nr. 26 din Timișoara, acolo unde sunt profesor de Limba și Literatura Română de aproape zece ani) vorbim numai despre asta. Adică despre faptul că, de câtea zile, la Pastorul Tökes Laszlo se adună oameni tot mai mulți, pentru a-l feri de pedeapsa aparatului de partid, ce voia să îl mute disciplinar într-un alt oraș, din pricina predicilor sale din biserică și a declarațiilor făcute la Televiziunea Maghiară, la emisiunea Panorama. Nu erau însă doar maghiari, se șoptea, erau și tot mai mulți români. Ne spunem toate aceste lucruri aproape fățiș, fără să ne mai pese de nimeni și de nimic. Dar securiștii?, șoptește un glas lăuntric, cel al lașității, al fricii. Ducă-se. Se sparge buba. A căzut și Cortina de fier, și Zidul, a izbucnit „ceva” și la bulgari. Trebuie să se întâmple ceva și la noi. Trebuie!

Sunt într-o stare de surescitare extremă. Minutele trec chinuitor, se târăsc.Nu mai am răbdare. Adina Vesa (colegă de școală, profesoară de engleză, care locuiește în imediata apropiere a locuinței pastorului) pune și ea gaz peste foc. Am așteptat-o, de altfel, ca pe Mesia, să îmi spună, să aflu, să îmi confirme speranțele, care au crescut, de altfel, până la paroxism. Cred că toată Timișoara e la fel: se adună tot mai mulți, îmi spune Adina, din oră în oră. Aseară au încercat să-l ridice, dar lumea a înconjurat casa și l-au protejat. Făceau cu schimbul, cei care îl apărau, și așa n-au putut să-l ridice.

Nu am mai avut stare. Plec de la școală val-vârtej, scot copiii de la grădiniță, trecem în viteză pe acasă și plecăm la Vighi (colegul meu de facultate, prieten și camarad „de arme”, care acum este profesor la Școala Generală din Fratelia. Ne-a invitat, pe mine și pe Viorel Marineasa, cu copiii, la vizionarea unor filme de desene animate, căci el are video; firește că vom vorbi și despre cele se întâmplă, căci doar cu o zi înainte, atunci când a fost făcută invitația, trecuse pe acolo, cu mașina, și a văzut lumea adunată în „Piața Maria”). Așteptam această clipă ca pe Hristos.

Ajungem. Copiii sunt instalați imediat în camera lor, „la video”. Trecem în camera de alături și „ne lansăm”: „Duduie orașul, e nebunia de pe lume”; „E sfârșitul, se va prăbuși totul, ca un castel din cărți de joc”; „ Îi vor închide, nu au nici o șansă”. Cam acestea sunt cuvintele (cu aproximație) care s-au spus atunci. La un moment dat, ne privim, Dani și cu mine. Nu mai e nevoie de cuvinte, suntem prieteni de atâta amar de ani. Ne ridicăm și ne îndreptăm spre ieșire. Viorel Marineasa vine și el după noi. Aruncăm o privire spre camera copiilor – stau liniștiți, se uită la desene – și o zbughim spre ieșire. Ne îndreptăm spre Podul Maria, trecem și am și ajuns. Nu e departe, iar noi suntem porniți ca din arc, nimeni și nimic nu ne-ar putea întoarce din drum.

Ajunși în fața casei pastorului sunt încercat de dezamăgire. Ne oprim la colțul străzii și privim un grup mic de oameni, cu făclii în mână. Stăm cuminți la colț și privim, căci așa am promis acasă (mama lui Daniel, „tanti Zena”, era și dânsa în Timișoara, venită de la Radna, în vizită), că nu ne vom amesteca în mulțime, nu vom face nici un fel de nebunie, vom privi, doar. Dar a promite este una, și a te ține de promisiune este cu totul altceva. De undeva, din mulțime, se aude primul vers al cântecului Deșteaptă-te, Române! (nota bene!, interzis de la revolta muncitorilor din Brașov). Ca la un semn, sărim amândoi, Daniel și cu mine (el în față, eu imediat după el) la fereastră și începem și noi să cântăm („imn” ascultat de atâtea ori la „Radio Europa Liberă”, încât am început să îl cam știm). Daniel primul (are o voce de primă mână, ar fi putut oricând să devină un bun cântăreț de operă), apoi eu, după el: „Deșteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte, / În care te-azvârliră, / Barbarii de tirani. / Acum, ori niciodată, croiește-ți altă soartă, / La care să se-nchine / Și cruzii tăi dușmani.” Se prea poate să se mai fi cântat în plus vreo două versuri, dar nu mai multe. Ezităm, așteptăm ca alții să continue, ceilalți la fel, „ne tăiem”, nimeni nu știe versurile mai departe. A fost un vis de câteva clipe, și ne trezim, îngroziți de ceea ce am făcut. La fereastră apare tovarășul Moț (primarul Timișoarei), ținându-l pe Tökes Laszlo de braț, arătând că este nevătămat, că nu va păți nimic și că nu va părăsi Timișoara. Lumea huiduie, nu știu nici când, nici cum ajungem la colțul străzii. Plecăm acasă. Intrăm în cameră și ne uităm din nou la copii. Ei privesc la televizor, se joacă, nimic nu îi poate scoate din veselia și fericirea lor. Atunci ne pleoștim de tot. Oare ce am făcut, totuși? Ne privim îngroziți, eu și Daniel Vighi, realizând brusc în ce aparat am băgat mâna. Vine și mama lui Daniel, tanti Zena, și ne dojenește. Stăm cu capul plecat, are perfectă dreptate, dar deodată Daniel se ridică și îi spune: „Mamă, pentru ce m-ai născut tu pe lumea asta? Pentru libertate, sau pentru ce m-ai născut?” Daniel începe să cânte, dar cântecul lui are acum o tristețe sfâșietoare. Ne oprim după a doua strofă (între timp ne-am mai adus aminte de una), dar mama lui Daniel Vighi începe, surprinzător, o a treia: „Preoți cu crucea-n frunte, / Căci oastea e creștină”. Este un semnal, parcă. În aceeași clipă se aud zgomote la ușă. Este Bazil (Vasile Popovici, coleg cu noi de facultate, profesor și el la Generală 15, camarad „de arme” cu noi).

Știți ce se petrece afară? Ne spune Bazil.

Ba bine că nu, îmi spun, în gând, și ăsta este un alt semnal. Reacționăm la unison, la fel ca mai înainte, și eu și Dani. Ne repezim pe scări, cu toată gașca pe urmele noastre (adică Bazil, Carol Sebestyen, soția sa, însărcinată, Viorel Marineasa).

Ajungem la colț, la Cinematograful „Capitol”. Vrem să ne îndreptăm spre Piața Maria, prin fața Catedralei, dar chiar acolo ne întâlnim cu Lelu Bihoi (Diogene Bihoi, regizor de teatru, prezență importantă în viața culturală a Timișoarei). Asta ne suflă vânt în pânze, dacă a ieșit și Lelu, înseamnă că „se mișcă țara”.

– La Universitate, ne spune Lelu. Se întâmplă ceva acolo.

Ezit. Lelu înseamnă foarte mult pentru mine. Am activat câțiva ani în trupa lui de teatru, „Thespis”, și am devenit foarte apropiați.

– Nici o Universitate, spune răspicat Bazil. Mergem la Tökes. Și pornim. Între timp, însă, am trecut podul ce duce la Universitate, așa că ne îndreptăm spre locuința pastorului din altă direcție, dinspre bulevardul Mihai Viteazul.

Cunosc bine zona, deoarece în apropiere (Strada Treboniu Laurian) locuiește Adina Vesa, colega mea de școală, și am condus-o  de multe ori acasă, vorbind câte în lună și câte-n stele. Cum dăm colțul străzii Treboniu Laurian, însă, înghețăm. Camion cu militari, cu civili, un cordon de milițieni la încrucișarea străzii Treboniu Laurian cu Timotei Cipariu. Dar e prea târziu să ne mai putem opri. Suntem ca glonțul pornit pe țeavă, și ne repezim cu capul înainte. Suntem noi trei, Bazil (Vasile Popovici), Dani (Daniel Vighi) și cu mine. Ne apropiem de „baraj” (milițieni și câțiva civili, duhnind de la o poștă a securiști cu grade mari, formează un lanț, ținându-se de mâini, pentru a bara trecerea înspre locuința pastorului).

– Măi băieți, unde mergeți? Întreabă un tip cu ochelari, lângă care stau alți doi civili, cu aparențe binevoitoare, împăciuitoare. Par să ne dorească tot binele din lume, și ne vorbesc așa cum vorbești unor copii cretini, care nu ascultă și fac totul anapoda.

În partea cealaltă, spune unul dintre noi.

Nu e voie.

Ți-ai găsit să acultăm. Continuăm să ne îndreptăm „voinicește” spre lanțul de milițieni. Unul dintre civili spune, cu același glas mieros:

Măi băieți, ascultați!

Ne-am săturat să vă tot ascultăm, spune Daniel și, gest incredibil, îi lovește peste mâini pe cei doi.

Prin această „breșă” trec eu, și apoi Dani. Îl aud pășind în urma mea. Dar, mult mai bine, îngrozitor de bine, îmi aud proprii pași. Îmi luasem, nu cu multă vreme în urmă, niște cizme cu talpă de piele. Ocazie, de la Arad. Eram atât de mândru de ele! Acum le blestemam în gând! Pașii mei se auzeau îngrozitor de tare pe caldarâm. Strada e pustie, de la un capăt la celălalt, și numai eu, urmat de Dani, o străbăteam, în sunetele sinistre ale pașilor mei, al căror ecou mi se părea că răsună până hăt-departe.

revolutie-5-1

Pe Bazil l-am pierdut. Îmi dau seama de asta mai târziu, când ajungem pe partea cealaltă. Deocamdată defilăm, zgomotoși, importanți și eroici, prin fața ferestrei lui Tökes Laszlo. Mi-e frică, din nou. Îmi este teamă, o spaimă teribilă. Dar merg înainte. „Capătul” tunelului nu este departe. Acolo sunt îngrămădiți mai mulți oameni și îmi spun că toți aceștia nu îi vor lăsa să ne aresteze. Ne apropiem. Oamenii de dincolo de lanțul de milițieni ne aplaudă. Mă întorc și îmi vine să îl îmbrățișez pe Dani. Dar mă opresc. „Doamne”, spun, „unde e Bazil, l-or fi arestat?”. „Nu, n-a venit.”

Ne întoarcem la Dani. Sun acasă, pentru ca soția mea să vină să ia copiii. Vine. Parchează în fața blocului. E supărată tare. Arunc copiii, literalmente, în mașină, și-o iau din loc. În Centru se aud strigăte, câteva zeci de oameni s-au adunat și se îndreaptă spre Catedrală. La un moment dat, se aud scandate cuvinte uluitoare, de necrezut: „Libertate! Vrem libertate! Jos comunismul!” Și, deodată, la unison, fără ca măcar cineva să „ne sufle” ori „să ne șoptească” ceva: „Jos Ceaușescu!

O secundă, o fracțiune de secundă, sunetul plutește în aer, și pare că totul va încremeni, existență, viață. Atât de incredibile, de neadevărate, de imposibile sunt toate. Dar strigătul este reluat, la unison, de mai multe ori, și spun și eu, entuziasmat, luat de val, fără a-mi veni să cred că tot ceea ce trăiesc, în acele clipe, este pe deplin adevărat: „Jos Ceaușescu! Jos Ceaușescu!  Ca un strigăt triumfător de victorie, ca un țipăt de izbândă, absolut, definitiv.

Nu știu cum, mă pierd de mulțime. Dau din nou de Bazil, acum este și Eugen Bunaru (poet important al generației noastre, pedagog la un liceu din Timișoara, bun prieten, de ani de zile) cu el. Ne întoarcem și ne îndreptăm, din nou, spre Piața Maria. Acolo este, azi, Centrul Lumii. Merg alături de Genu Bunaru și mă simt într-o veritabilă transă: „Doamne, se întâmplă!” De data aceasta, se întâmplă cu adevărat. Nu este un vis, și nici o himeră. Dar facem stânga împrejur. Căci, dinspre „Maria” vine un lanț de milițieni, echipați ca pentru o intervenție majoră: cască de protecție din metal, vizieră și scuturi din pexiglas, bastoane de cauciuc. Mă înfior. Deocamdată stau liniștiți pe aliniamentul Pieței Maria. Noi, Genu și cu mine, la fel ca și mulți alții, facem cale întoarsă, spre Pod. La unul din capetele Podului (dinspre Maria), îl văd pe Mircea Mihăieș. Ne facem semne, entuziasmați, apoi ne pierdem, în mulțime, căci sunt mai mulți oameni, acum, pe pod. Deodată cei din față se întorc și fug înspre noi. De acolo se aude un vuiet îngrozitor. Milițienii înaintează spre demonstanți, lovind cu bastoanele, ritmic, în scuturi, amenințător. Scena este identică acelora care apar mai mereu la televizor, atunci când sunt incriminate autoritățile statelor apusene, care violentează și opresează demonstațiile pașnice ale studenților sau ale altor forțe democratice. Acum, opresații suntem noi. Dar, ciudat lucru, nu ne e frică. Ne îndreptăm, alături de toți ceilalți, înspre milițieni. Noi, Genu și cu mine, suntem acum în frunte. Deodată milițienii se opresc. Și se retrag. Ura! Am învins!

Stăm și ne uităm unii la alții. La un moment dat, un semn de circulație (STOP) cade. Nu o să-mi explic niciodată ce căuta acolo, și cum a stat atâta timp în picioare, între milițieni și noi, dar cade, ca retezat (chiar așa a și fost, retezat). Se aude un zgomot îngrozitor. Milițienii vin spre noi, noi alergăm spre ei. Cineva din spate mă strigă: Tovarășe profesor! E un fost elev, de la școala generală. Mi-e teamă, dar mă și bucur. Îl prind de braț și îi spun: Nu mai sunt tovarăș, s-a terminat! Dar nu avem prea mult timp de conversație. Ne apropiem de milițieni, și ei de noi. Cineva, din spate, aruncă bețe și pietre, iar cei mai mulți huiduie. Milițienii se agită și ridică bastoanele. Noi ne speriem și ne retragem. Milițienii, după noi. Dar nu ne aleargă prea mult. Or fi obosit și ei, săracii! Ne retragem cam pe la mijlocul podului. Acesta este momentul în care îl pierd pe Genu Bunaru. Mă retrag puțin, sunt epuizat, și în clipa asta mă cuprinde, iarăși, frica. În spatele nostru, cam în zona parapetului, văd câțiva civili. Ne urmăresc cu priviri de șarpe.  Am încurcat-o, îmi zic. Mă strecor pe alee (e împânzită de „civili”), ies la lumina străzii, văd un autobuz. Nu îi dau importanță (mai târziu aveam să aflu că era pentru arestați). Plec. Merg repede și îmi dau seama că sunt într-o situație îngrozitoare. Adică, am încurcat-o.

Tot restul orașului e liniștit și doarme. Ajung în Piața Libertății și, în sfârșit, după multă vreme, vine un tramvai. Mă așez pe scaun și mă autoliniștesc. Nu s-a întâmplat nimic! În dreptul Județenei de Partid câțiva oameni mătură resturi de cioburi. Deci, și aici.

Gheorghe SECHEȘAN

P.S.: Într-unul din momentele în care eu, Daniel și Viorel Marineasa tot plecam și reveneam, în Piața Maria s-a întâmplat un eveniment extrem de important. Ioan Monoran, poetul teribil al generației optzeciste timișorene, venit în Piață, la fel ca și alte zeci (poate sute?) de timișoreni, a oprit tramvaiul care trecea și l-a decuplat de la liniile de tensiune. A fost un moment important, căci mulțimea a împânzit Piața Maria și protestul a putut lua, astfel, amploare.

revolutie-1989

LĂSAȚI UN MESAJ