Romanşii din Elveţia, fraţii noştri din Alpi

489

Strămoşii noştri, vlahii, geto-dacii, ce îşi zic cu mândrie romanși, împrăştiaţi pe culmile Alpilor Elveţieni, vreo 60.000 la număr, sunt oamenii liberi ai acestor munţi, păstori, ce vorbesc o altă limbă decât germana, italiana sau franceza.

Ţara lor, în urmă cu mii de ani, se numea Reţia, iar astăzi poartă denumirea de Engadin, situându-se în cantonul elveţian Grison, la aproape 4000 m altitudine.

Limba vorbită de oamenii locului este diferită de cea vorbită în Elveţia şi în 1938 a fost recunoscută ca a patra limbă naţionala vorbită pe teritoriul Elveţiei.

De curând, cetățenii din Engadin au sărbătorit 2000 ani de continuitate istorică, deși originile lor sunt mult mai vechi. Iorga îi numea „fraţii noştri mai mici”, şi îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte asemănătoare cu cele de limbă română.

Oamenii de pe culmile Alpilor Elvețieni sunt crescători de vite şi oi, și au obiceiuri asemănătoare nouă. Locuiesc în sate mici, împrăştiate pe versanţii Alpilor, precum Pashun Craista (Creasta Pasunilor), o așezare în care se găsesc numai opt case, situate în vecinătatea izvoarelor Mustairului. Sătucul este înconjurat de stânci acoperite de zăpezi veşnice, dar de văi cu păduri nesfârşite.

Aici, oamenii te salută respectuos chiar dacă eşti un necunoscut în satul lor, ba mai mult de atât, sunt ospitalieri. Te invită în casele lor și te servesc cu tot ce au mai bun.

Muncesc la camp, cosesc, adună fânul în clăi, merg pe crestele munţilor cu oile sau pe văi cu vitele, şi cu bucurie îşi spun romanși.

Multe dintre cuvintele limbii lor se aseamănă cu ale noastre, ca de exemplu următoarele: “plug”, “mos”, “casa”, “ram”, “muma”, “frar”, “sour”, “scolar”, “corp”, “alb”, “eu sun”, “el fa”.

Un alt sat din regiunea Alpilor Elvețieni este Valchava (Vâlceaua), aşezat pe valea Mustairului, de unde pornesc pretutindeni nenumărate cărări de drum.

Casele satelor sunt vechi, însă, ca şi la noi, aproape fiecare casă are o bancă de lemn, unde sâmbăta şi duminica oamenii ies la porţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Locuințele sunt pictate în exterior, iar peste ferestre se revarsă flori multicolore, cele mai multe, roşii.

De multe ori, la câte o poartă se mai adună şi vecinii şi sporovăiesc între ei, zâmbesc, trag din ţigară rar şi gânditori, discutând de turme, de stâni, sau de schimbarea vremii. Privindu-i, e imposibil să nu te ducă gândul la păstorii noştri și să te simți ,,ca acasă”.

Ca şi la noi, romanşii se înţeleg, se ajută, se vizitează des, fără a-şi anunţa vizita, şi intră nestingheriţi unul în casa altuia, îşi împrumută unelte, bani, şi orice obiect de care au nevoie.

“Un bun vashin vala pu co un paraint” – “Un bun vecin valorează mai mult decât o rudă”, spune un vechi proverb romanş, lăudând milenara vecinătate omenească.

Grajdul casei, în comunitatea romanților, este un adevărat muzeu al clopotelor păstoreşti. În mai toate grajdurile găseşti sute de talăngi mici şi mari, pentru oi şi pentru vite, agăţate peste tot, pe pereţii din bârne. Grajdul cu talăngi este ceva nelipsit aproape din nici o gospodărie romanşă, fiindcă la romanşi, talăngile vechi şi bătrâne cum zic ei, nu se aruncă, acestea devenind piese de muzeu.

Capitala Engadinului de Jos este Scuol, cel mai reprezentativ ţinut romanş, în ceea ce priveşte limba şi tradiţiile. În afară de Iorga, la romanşi a mai fost şi lingvistul Ovid Densusianu, care prin studiile întreprinse asupra originilor şi a limbii a găsit o mare asemănare cu poporul român, şi spunea că e mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă asemănătoare cu a noastră: “ce faci?”, “dorm bain?” (ai dormit bine?), “buna saira”, “bun di”, “buna not”, sunt alte câteva exemple.

Dacă mulţumeşti unui romanş, imediat ţi se răspunde , “cun plachere” (“cu placere”). Pe aceștia însă nu îi interesează bancnotele euro, au o oarecare antipatie faţă de aceşti bani şi nu vor să audă de Uniunea Europeană.

În Scuol, există chiar şi o româncă, ce e căsătorită cu un localnic. Se numește Mihaela Demonti. Plasch Demonti, soţul Mihaelei, spune ferm: “Noi şi voi suntem fraţi”.

Sent, este un alt sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului. Aici a trăit ca un pustnic, studiind folclorul şi limba neamului său, mai întâi într-o moară veche, apoi în turnul unei biserici părăsite, marele scriitor şi luptător romanş pentru neatârnare, Peider Lansel. A fost primul traducător al baladei “Mioriţa” și autorul celebrului dicton “Nici italieni, nici germani, romanşi vrem să rămânem!”, lozincă ce a devenit imn, “torţa culturii retice”.

Autor: Mihaela Păunescu

LĂSAȚI UN MESAJ