Dacă despre bolșevism se știe că „s-a născut pe Neva și s-a stins pe Bega”, așa după cum scandau masele de timișoreni în acel Decembrie de foc, despre o altă uriașă cotitură istorică nu prea se știe mare lucru.
Revoluția de la 1848 a pornit de la Palermo și a sfârșit la Timișoara.
Cu exact 174 de ani în urmă la data de 9 august Timișoara avea să-și lege numele de finalul a ceea ce avea să fie numit în istoria ca „Primăvara Popoarelor”. Este vorba de Revoluția de la 1848, deși acest amplu reviriment al burgheziei europene avea să se întindă și dincolo de jumătatea anului 1849.
Această amplă mișcare revoluționară a debutat în Sicilia la Palermo la 12 ianuarie 1848 și avea să-și de-a ultima zvâcnire pe câmpiile din preajma Timișoarei.
Deși în majoritatea țărilor europene cuprinse de elan înnoitor revoluția se dorea a fi una de emancipare socială și națională în provinciile românești de sub administrația austriacă avea să fie văzută ca o nouă încercarea a poporului maghiar de a se afirma în dauna celorlalte naționalități conlocuitoare. Iată de ce o bună parte a românilor au avut doleanțe diferite și chiar au luptat împotriva armatei revoluționare maghiare.
Bătălia de la Timișoara a fost o luptă majoră din cadrul Revoluției Maghiare de la 1848-1849 ce a avut loc la 9 august 1849 între Armata Revoluționară Maghiară susținută de un grup de voluntari polonezi și italieni sub comanda generalului Józef Bem și armata austriacă comandată de generalul Julius Jacob von Haynau, sprijinită de câteva unități ruse conduse de generalul Fiodor Paniutîn. Bătălia a fost câștigată de către armata austriaco-rusă.
Ungurii au putut să folosească aici doar divizia sudică a armatei și, deși dispuneau de mai mulți ostași decât austriecii, le-a lipsit experiența și echipamentul militar de calitate. Henryk Dembiński, comandantul acestei divizii maghiare, s-a retras de la Szeged, chiar înainte de sosirea armatei lui Julius Jacob von Haynau, deși ungurii organizaseră deja acolo linii de apărare. Dembiński a fost eliberat de la comandă, iar Lajos Kossuth i-a cerut lui József Bem să preia conducerea trupelor maghiare.
Când au fost atacați, maghiarii tocmai asediau cetatea Timișoara. Ei au rezistat pentru o vreme, dar după ce Bem a căzut de pe cal nu au mai opus rezistență cavaleriei austriece.
Deși se dorea ca bătălia dintre cele două puteri să se desfășoare la Arad soarta a vrut altfel.
Dembiński s-a retras însă către Timișoara, în timp ce legiunea italiană, aflată sub comanda lui Alessandro Monti, a acoperit retragerea armatei maghiare. Ungurii erau obosiți și demoralizați când au ajuns la Timișoara la 9 august. Lajos Kossuth l-a numit la conducerea armatei maghiare pe generalul József Bem, care se afla deja acolo.
Poziția armatei maghiare a fost una nefericită. Ungurii dispuneau de niște unități de cavalerie și de patru tunuri la Becicherecu Mic care trebuiau să țină piept armatei austriece.
Majoritatea unităților ce formau flancurile central și stâng erau staționate în pădurile Cioca și actuala Pădure Verde.
Armata maghiară nu s-a putut retrage spre Timișoara pentru că garnizoana austriacă a cetății Timișoara împiedica apropierea de oraș.
Legiunea lui Wallmoden a atacat ariergarda maghiară în jurul orei 08:30. După o scurt schimb de focuri de artilerie ungurii au trebuit să se retragă în direcția râului Bega Veche.
Pe câmpul de luptă se aflau 120 de tunuri maghiare și 108 de tunuri austriece. Dar situația se va răsturna cu repeziciune. Armata austriacă, a ripostat mai puternic, făcându-i pe maghiari să intre în panică. S-a spus că aproximativ 30 000 de oameni au părăsit câmpul de luptă după primul schimb de focuri. Legiunea a IX-a maghiară și-a redus efectivul de la 16 000 la 7000 de oameni.
După înfrângerea ungurilor în Bătălia de la Timișoara, a devenit evident că Revoluția Maghiară nu mai putea învinge, iar ungurii nu mai putea obține nici un avantaj prin capitularea lor. Orice altă încercare maghiară de a câștiga o bătălie nu a mai avut succes. Bătălia de la Timișoara a fost ultima luptă majoră a Revoluției Maghiare. Armata maghiară s-a retras în dezordine și doar jumătate dintre supraviețuitori au ajuns la Lugoj. Haynau a părăsit Timișoara. Revoluția nu mai putea continua după această bătălie, iar ungurii au capitulat în mod oficial la Șiria.
Astfel unul din momentele cruciale al Revoluției de la 1848-1849 a fost pecetluit aici la doi pași de orașul nostru. Deși în manualele din alte țări este pomenită această bătălie ca fiind o bornă importantă a istorie europene la noi este un lucru aproape necunoscut. Nimeni nu mai pomenește o iotă despre confruntarea de la Timișoara.