Dintre toate obstacolele pe care le detestă liderii autoritari, două se impun analizei ori de câte ori un asemenea politician flămând ajunge la putere: statul de drept și societatea civilă. De regulă, ei vor face tot posibilul să-l altereze pe primul, după „pohta” lor de putere, și să o reducă la tăcere pe cea de-a doua. Atunci când reușesc, vorbim deja despre dictatură. În țările Europei răsăritene, pe unde regăsim și România, statul de drept e o glumă în labirintul politic, iar societatea civilă un termen exotic, un neologism, mai nou, un „șoroșism”. În țările catolice, scutul Bisericii întârzie alunecarea în neant, în timp ce lumea protestantă (o spune Max Weber atât de clar) păstrează insule de gândire independentă chiar și în timpul furtunilor celor mai năprasnice. Ceea ce a început acum mai bine de un deceniu drept i-liberalism și murmure izolate împotriva politicilor europene s-a transformat în patriotismul formal de azi, care țipă sloganuri din alte vremi, dar uită esențialul: patria, subiectul din propoziție. Echilibrul puterilor mai are șanse de supraviețuire acolo unde societatea păstrează măcar un microfon; respectiv, el devine caduc dacă dreapta judecată devine amintirea îndepărtată a unor oameni speriați de lumina zilei. Stând cu ochii pe emanațiile de la Casa Albă („ordine executive” și păreri MAGA-autorizate), riscăm să pierdem din vedere o planetă întreagă! În ceea ce ne privește, tocmai această zbuciumată regiune central și sud-est europeană consumă mult mai multă istorie decât efectele ordinelor lui Trump, chiar dacă istoria în cauză se răsfrânge asupra unor populații mai puțin numeroase. Dincolo de liniștea (aparentă?) a Sărbătorilor Pascale, aici, în această „fabuloasă” regiune, respectul pentru prevederile Constituției se numește „lovitură de stat”, „infracțiune” sau naivitate. În orice caz, „ingerință externă”. Ceva mai la vest, prin Franța sau Olanda, se numea patriotism, iar dincolo de Atlantic a devenit visul unei Americi cosmice.

În tot acest timp, credibilitatea în instituțiile publice este diluată de agresivitatea liderilor politici care vor, cu orice preț, să-și afirme voința „deasupra legii”, iar reacțiile critice ale judecătorilor sunt întâmpinate cu amenințări. Și totuși, Curtea Supremă din SUA a declarat ilegală deportarea migranților veniți din Venezuela spre închisorile din El Salvador, cerând puterii, în caz că sunt indezirabili, să le trimită notificări prealabile și să le ofere timp și căi de contestare în instanță. În Polonia, președintele Tribunalului Constituțional se pronunță în răspăr cu colegii săi, legal numiți, anunțând o lovitură de stat cu ocazia alegerilor prezidențiale de luna viitoare. În Slovacia procurorii nu găsesc elemente suficiente pentru a aresta și condamna liderii opoziției, cu toate insistențele puterii. Cât despre societatea civilă, aceasta se mobilizează tot mai greu, este tot mai puțin convinsă de puterea sa, de drepturile sale inalienabile. Vedem o diferență incredibilă între hotărârea oamenilor din Turcia de a-l susține pe Imamoglu, în ciuda amenințărilor și represiunilor; reziliența georgienilor, în ciuda represaliilor la care a trecut executivul, și indecizia, volatilitatea societăților din Europa Centrală. Teoria conspirației a pus stăpânire pe regiune, povești cu eroi mitici și enigmatici veniți din tărâmuri stranii fiind mai la modă decât rațiunea politică sau conștiința de a se opune capturării vieții publice din țările lor.

Slovacia lui Robert Fico

În urma alegerilor generale din 2023, social-democrații SMER, conduși de Robert Fico, au revenit la putere cu un profil mult mai naționalist decât au avut în precedentele mandate și cu un discurs pro-rus accentuat. Ca urmare, ajutorul pentru Ucraina a devenit „infracțiune”, mai precis „trădare de țară”, în timp ce peste 90% din membrii SMER susțin vizita făcută de Fico la Moscova în decembrie 2024. Cum între 2018 și 2023 Fico a fost în opoziție și chiar condamnat (scutit de executare), acum, cu puterea și instituțiile statului în propriile mâini, pare a fi momentul oportun de a face ordine. Astfel, fosta putere trebuie anchetată, acuzată, condamnată. Este drept că cele două guvernări, Ivan Matovic și Eduard Heger (OLANO — Partidul Oamenilor Simpli) au înregistrat și erori, și poticneli, și corupție, dar anchetele nu avansează în ritmul și cu consecințele râvnite de Fico. Amintim că acesta a fost forțat să demisioneze în 2018, atunci când asasinarea jurnalistului Jan Kuciak a scos la iveală dimensiunile fraudelor lui Fico și ale apropiaților. Judecat, alături de Robert Kalinak (ministrul apărării la acea dată) și Tibor Gaspar (actualmente vice-președintele Parlamentului), a fost, împreună cu ei, exonerat de vină și de pedeapsă printr-o decizie a procurorului general Maros Zilinka. Acesta are, conform Codului de Procedură Penală, competența de a anula acuzațiile dacă are convingerea că s-au comis greșeli în procesul urmăririi penale. Și evident că a avut convingeri, din moment ce a fost și a rămas un apropiat al partidului SMER. Pe mâna lui au fost închise numeroase dosare lucrate în timpul actualei opoziții. Dar greșeala strategică făcută de OLANO a fost să arunce, pentru prima dată, politicienii de prim-rang în labirintul justiției. Anterior, în 2017, Kalinak însuși avertiza că „nu poate fi pusă în discuție corupția la nivel înalt pentru simplul fapt că aceasta nu există”. Această axiomă funcționase ca o protecție pentru politicieni, independent de faptele lor. Dar cum OLANO au trimis în judecată peste 40 de oficiali de rang înalt, a venit acum „ceasul răzbunării”: liderii fostei puteri trebuie judecați și condamnați cu celeritate. Iar pentru a da o mână de ajutor instituțiilor de urmărire penală, guvernul Fico a modificat Codul Penal, a îndepărtat procurori cu experiență și anumiți ofițeri de poliție, astfel ca anchetele să se poată derula fără incidente, în direcția dorită de putere și, zice fabula acestora, de popor. Temele predilecte nu sunt legate de corupție, căci firul faptic și epic ar duce înapoi la Fico, dar au fost „inventate” și împinse pe masa procurorilor două capitole cu greutate: măsurile anti-COVID, respectiv ajutorul acordat Ucrainei. La primul punct s-a indus alegătorilor SMER și SNS (partid de extremă dreapta) convingerea că vaccinul creează boala și a fost intenționat adus în țară de foștii guvernanți ca act împotriva poporului. Cel de-al doilea subiect se rotește în jurul donării unor MiG-29 și a unui sistem de apărare anti-aeriană pe care, oricum, Slovacia nu le mai folosea. Dar, după cum spune tradiția, nu contează realitatea reală, ci cea pe care o impune puterea. Remarcabil este faptul că Matus Sutaj Estok, actual ministru de interne, s-a arătat deranjat de presiunile politice: „Nu e de competența niciunui politician să dicteze poliției ce anume să investigheze!”.

Cât despre societatea civilă, cu o firavă istorie și experiență în Slovacia, a primit o lovitură extrem de dură prin votarea legii anti-ONG. E de notorietate faptul că legea e de inspirație rusească și a fost deja implementată în Ungaria, Serbia și Georgia. Interesant e că textul a suferit modificări substanțiale, astfel încât nici parlamentarii nu știu exact ce au votat. Important e că ONG-urile trebuie să declare lista membrilor și a donatorilor care contribuie cu mai mult de 5.000 de euro, precum și folosința detaliată a fondurilor publice, în cazul în care primesc așa ceva. Opoziția a amenințat că va contesta la Curtea Constituțională, dar, în tot acest timp, numeroase asociații caritabile care acopereau politici publice ignorate de guvern vor rămâne cu finanțare redusă ori suspendată. O victimă de notorietate a acestei legislații este Institutul de Hidrologie și Meteorologie, care primea numeroase fonduri din surse private și, acum, e în situația de a concedia angajați sau de a-și restrânge observațiile cruciale pentru avertizări meteo sau pentru aviație. Doar că de acolo nu se puteau lua bani pentru fondul de partid sau pentru afacerile private ale liderilor, deci institutul nu prezenta suficient interes.

Polonia, „Lege și Dreptate”

Alegerile parlamentare din 2015 au cutremurat Polonia în chiar miezul statalității sale, instituțiile jurisdicționale, dar și media și au descumpănit o bună parte a electoratului care se chinuia să înțeleagă cum a fost posibilă revenirea lui Jaroslaw Kaczynski, cu al său PiS (Partidul Lege și Dreptate), în ciuda scorului mare cu care pierduse precedentele alegeri, precum și a poveștilor de campanie, greu de crezut de către populația urbană, îndeosebi din jumătatea vestică a țării. Îndată după preluarea puterii, PiS a trecut la politizarea Tribunalului Constituțional, prin mărirea numărului de judecători, pentru a putea numi persoane fidele partidului. Apoi, a coborât la toate nivelurile de jurisdicție, a restrâns aria drepturilor recunoscute și protejate, culminând cu crearea celebrei Camere pentru Magistrați, menită să pedepsească și să excludă din profesie judecătorii care pronunțau hotărâri împotriva intereselor sau programului PiS. Această măsură i-a adus și o sancțiune de 320 milioane de euro pentru încălcarea normelor statului de drept. Banii sunt reținuți de Comisia Europeană până când Polonia va desființa această cameră și va adopta măsurile de reformă necesare pentru a reveni la statutul de democrație europeană.

Dar luna viitoare, în 11 mai, Polonia va avea de trecut testul primului tur al alegerilor prezidențiale. Un test mult mai greu decât pare, căci președintele are competența de a respinge prin veto orice lege trecută prin Parlament. De un an și jumătate (octombrie 2023), de când s-a instalat noua putere, aceasta a avut mâinile legate în materia reformelor profunde, tocmai din cauza coabitării cu un președinte din cealaltă jumătate a spectrului politic. În cazul de față, PiS. Ca urmare, o victorie a candidatului Rafal Trzaskowski ar putea accelera ritmul reformelor structurale și ar salva cele 320 de milioane de euro. Necazul este că în cursa prezidențială sunt înscriși 13 candidați și majoritatea ar deveni piedici serioase, cu precădere cei doi candidați cu șanse de a prinde turul II: Karol Nawrocki (PiS) și, respectiv, Slavomir Mentzen (Konfederacja, extrema dreaptă). În aceste condiții, părțile „au ieșit la atac”, PiS acuzând actuala putere (Platforma Civică) de faptul că sancțiunea UE s-ar datora proastei guvernări, corupției și incompetenței. La rândul lor, guvernanții susțin că întreaga sumă, plus dobânzile, vine ca penalizare a încălcării normelor de drept în perioada PiS. Mai mult, pe model slovac, mișcările de protest sunt considerate dovezi ale manipulării vieții politice poloneze de către forțe străine. Președintele încă în exercițiu, Andrzej Duda, susține chiar că UE se pregătește să coordoneze alegerile prezidențiale astfel încât să câștige un candidat agreat de Bruxelles, amenda sus-menționată fiind doar un avertisment. În deplin acord, Bogdan Swieczkowski, președintele controversatului Tribunal Constituțional și magistrat numit politic de PiS peste numărul legal de judecători, pretinde chiar că Donald Tusk ar pregăti o lovitură de stat (parcă am mai auzit așa ceva pe meleaguri mioritice, nu?) și pentru aceasta și-a creat un „grup infracțional organizat” menit să submineze ordinea constituțională din țară, împreună cu persoane din afara granițelor. Firesc, atunci, să auzim în această campanie faptul că refuzul de a implementa hotărâri ale Tribunalului Constituțional pronunțate de acești magistrați cu legitimitate discutabilă, se numește infracțiune, iar PiS așteaptă câștigarea alegerilor pentru a pedepsi „trădătorii”.

Merită să ne amintim celebra lex-Tusk creată de PiS în campania din 2023 prin care actualul premier era acuzat că a făcut Polonia dependentă de gazul rusesc (2007–2015), precum și răsunătorul dosar al lui Mariusz Blaszczak, fost ministru al apărării, care ar fi declasificat documente militare în timpul aceleiași campanii. Documentele, în forma lor editată de activul de partid PiS, susțineau că Tusk ar fi promis Rusiei jumătate din teritoriul național în caz de atac. Cum sentimentele anti-rusești sunt în genele majorității polonezilor, asemenea teorii prind repede și au capacitatea de a defini opțiunea electoratului, fără ca cineva să mai verifice autenticitatea informațiilor. Dacă adăugăm aici mania dosarelor instrumentate politic și a acuzelor reciproce între liderii Platformei Civice și cei ai PiS, avem imaginea clară a terenului de golf pe care ar dori să se amuze Konfederacja, partidul de extremă dreaptă.

Patrioți?

Dezinformarea e la ea acasă într-o epocă a multiplicării infinite a mijloacelor de informare. Dovadă că mirajul puterii ucide omul și îl transformă într-o moluscă devoratoare de vitamine blânde pentru mintea și puterea lui de prelucrare. Libertatea, ca întotdeauna, e vândută pe trei arginți iar instituțiile fac implozie demonstrând cât de puțin am înțeles din lumea în care ne-am complăcut și de la care am așteptat să ne cocoloșească și atunci când erau în derivă. Nu dreptatea sau adevărul promise de „patrioți”, ci dreptatea și adevărul cuiva amețesc masele. Doar societatea civilă mai poate salva ceva, dacă, în prealabil, decide să revină la viață.