Așa cum am povestit în episodul anterior, nu toți bănățenii au fost încântați de schimbarea stăpânirii ce a avut loc după 1716, când, conform prevederilor păcii care a urmat, Imperiul Habsburgic a reușit să trimită armatele Semilunei dincolo de Dunăre. După cucerirea Belgradului în 1718 de către austrieci, Războiul Austro-Turc s-a încheiat, iar pacea de la Passarowitz a confirmat apartenența Banatului Timișoarei, inclusiv a cetății Timișoara, la Monarhia Habsburgică.
Între 1716 și 1717 Banatul era cucerit definitiv de către armatele imperiale austriece şi devenea posesiune a Coroanei Habsburgice. Acest lucru a creat o situaţie nouă pentrupopulaţia băştinaşă, întrucât orice drept la proprietate a pământului era anulat, împăratul având drept de proprietate exclusiv, câştigat prin forţa armelor. În plus, introducerea unui nou sistem administrativ a reprezentat o schimbare radicală faţă de perioada otomană.
La început, noile autorităţi au încercat să-i câştige pe localnici de partea lor, instaurând un regim fiscal mai puţin apăsător decât precedentul, turcesc. Dar lucrurile nu aveau să rămână așa.
Deși fără amploarea războiului dintre anii 1716 și 1718, au mai avut loc bătălii, mai mici sau mai mari, ba chiar și războaie în toată regulă între cele două mari puteri. Acestea însă nu aveau să mai influențeze semnificativ soarta Banatului.
Totuși, s-a perpetuat o stare de fapt defavorabilă ţăranilor, în general, şi românilor, în special. Fiind ortodocşi, ei au fost consideraţi schismatici şi, prin urmare, erau defavorizaţi de autorităţi, care promovau activ religia catolică.
Dacă am vorbit despre ridicarea țărănimii bănățene din anul 1788, care a avut urmări grave pentru cei arestați de autorități, trebuie să spunem acum că această răscoală nu a fost singura anti-habsburgică. Toate revoltele populațiilor asuprite prin biruri mari și munci forțate la desecări sau în construcții s-au desfășurat de obicei concomitent cu invaziile otomane. Prilejul era prielnic ca o parte din țăranii ce puneau mâna pe arme să se alăture turcilor.
După mai bine de 20 de ani de administrație austriacă, bănăţenii, mai cu seamă cei de religie ortodoxă, sârbi sau români, s-au răsculat în 1737 din cauza condițiilor economice vitrege la care au fost supuşi de aparatul birocratic imperial. Supranumită „Fatala răscoală” („Fataler Aufstand”), revolta a durat până în 1739.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman și Imperiul Rus au fost într-o continuă competiție pentru hegemonie în Europa de Est și Marea Neagră. În special Rusia căuta să-și extindă influența în regiunea Mării Negre și să controleze rutele comerciale, în timp ce Imperiul Otoman lupta să-și mențină teritoriile și puterea în Balcani și Caucaz. Războiul Ruso-Turc din 1736–1739 a fost declanșat de ambițiile Rusiei de a accesa Marea Neagră și de a-și consolida poziția în sud, dar și de intențiile Imperiului Habsburgic de a slăbi influența otomană în Europa Centrală. Conflictul a implicat și Austria, aliatul Rusiei, care spera să obțină câștiguri teritoriale în Balcani.
Deși Austria și Rusia au obținut inițial câteva victorii, tensiunile și dificultățile logistice au condus la o serie de înfrângeri pe ambele fronturi.
Acesta a fost momentul propice ca masele de truditori ai pământului să dea o lovitură importantă armatei imperiale.
Imperiul Habsburgic, deși aliat al Rusiei, a fost implicat doar marginal în tratative, după ce semnase deja un tratat de pace separat cu otomanii în 1739, cunoscut drept Tratatul de la Belgrad.
Tratatul de la Belgrad a fost semnat pe 3 octombrie 1739, în orașul Belgrad (actualul Belgrad capitala Serbiei), la capătul unui conflict epuizant care afectase grav ambele imperii.
Chiar dacă Rusia spera să obțină mai multe teritorii în urma războiului, eforturile militare împotriva otomanilor și a problemelor logistice interne au forțat Moscova să accepte condiții mai puțin favorabile decât sperase.
Negocierile s-au desfășurat între reprezentanții celor două mari puteri, vizirii otomani și diplomații ruși, care au lucrat sub presiunea unui acord austriac stabilit în prealabil la Belgrad. Tratatul de la Belgrad a pus astfel capăt ostilităților între Imperiul Otoman și Imperiul Rus, stabilind un status quo care va dura până la următoarea conflagrație.
Imperiul Habsburgic a semnat un tratat de pace separat cu otomanii la Belgrad.
Austriecii au fost forțați să cedeze teritorii importante și chiar Belgradul. Un alt element interesant este faptul că Tratatul de la Belgrad a fost unul dintre ultimele tratate majore în care Imperiul Otoman a reușit să obțină concesii teritoriale și să-și apere granițele. Acesta marchează un moment de stabilitate relativă pentru otomani înainte de declinul accelerat al lor din secolul al XIX-lea.
Imperiul Otoman, deși a reușit să păstreze controlul asupra unor teritorii strategice, și-a văzut, treptat, slăbită influența în Europa de Est. De asemenea, concesiile teritoriale făcute Austriei în cadrul Tratatului de la Belgrad au arătat fragilitatea otomană în fața presiunilor externe.
Răscoala anti-habsburgică din Banat (1737–1739) a fost o revoltă a țăranilor români și sârbi, izbucnită pe fondul Războiului Austro-Turc.
Nemulțumiți de abuzurile administrative și fiscale ale Imperiului, răsculații au cerut, paradoxal, revenirea la fiscalitatea otomană, care le părea a fi mai permisivă.
Cauzele principale care au dus la ridicarea în masă a țărănimii sărace au fost mai cu seamă două: fiscalitatea excesivă — noile dări impuse de administrația habsburgică erau mult mai împovărătoare decât cele plătite în perioada otomană; abuzurile armatei — rechizițiile de alimente, furaje și animale pentru trupele austriece au adus populația la limita subzistenței.
În această perioadă au avut loc bătălii extrem de sângeroase, cu multe pierderi. Țăranii au format miliții locale și au atacat garnizoanele austriece. Un punct fierbinte l-a constituit zona de sud a Banatului (inclusiv Moldova Nouă), rebelii opunând o rezistență acerbă trupelor conduse de generalul Robert Scipio, Freiherr von Lentulus.
Sigur că armata imperială a înăbușit sângeros rebeliunea. Peste 50 de sate românești au fost arse din temelii, iar fortificațiile din zonă, precum cetatea de la Cuvin (astăzi, parte a circuitului turistic), au fost distruse. Dar pentru că în vremuri de război apar și alte necazuri, au izbucnit și molimele. Înfrângerea a fost urmată de o epidemie devastatoare de ciumă (1738–1739), care a decimat populația rămasă în viață.
Importante frământări sociale încep încă din anul 1735. Sub conducerea lui Pero Seghedinac din Pecica, 3.181 de români, 449 de sârbi şi mai mulţi unguri şi slovaci pornesc o răscoală anti-habsburgică, dar, la scurt timp, sunt reprimaţi crunt de armatele habsburgice.
Vor urma alte mişcări, de mai mică amploare.
În anul 1736 este adoptat un sistem sufocant de dări, cu un impozit fix pe cap de persoană (12, 8 sau 6 florini), plus un impozit după avere. În acelaşi an izbucneşte Războiul Austriaco-Turc (1736–1739), iar Banatul devine teatru de război. Cu prilejul izbucnirii războiului şi nemulţumiţi de sistemul fiscal recent instalat, precum şi de excesele birocraţiei, românii bănăţeni declanşează o răscoală anti-habsburgică.
Slăbiţi de eforturile de război, austriecii nu reuşesc să reinstaureze autoritatea decât în 1737. Represiunile care au urmat au fost deosebit de dure. Cu toate acestea, răscoala şi-a făcut efectul, întrucât administraţia s-a văzut nevoită să stabilească un nou regim fiscal, mai puţin apăsător, în care darea pe cap de locuitor se reducea la 10, 8 şi 6 florini, iar impozitul pe avere se împărţea în două categorii, în funcţie de suprafaţa arabilă şi de numărul de animale.
Petar Jovanović, numit mai târziu Pera Segedinac, născut la Pecica, lângă Arad, pe la 1655, a fost un căpitan de grăniceri sârbi în Monarhia Habsburgică și liderul răscoalei iobagilor din Bekes și Banat.
A venit pe lume într-o familie de ostași sârbi. Strămoșii săi fuseseră grăniceri de la 1607 în localitățile de pe cursul Mureșului. Când turcii au cucerit Aradul și împrejurimile în 1616, părinții săi nu au fugit de acolo. În tinerețe, a devenit soldat, ca majoritatea grănicerilor, și a ajuns la gradul de căpitan. A fost căpitan în Pomorie. A ajuns comandant militar și a participat la Marele Război Turc (1683–1699). Cel mai important succes l-a obținut ca în calitate de căpitan de tranșee în Pecica, în 1715. A participat la Adunarea Bisericească-Poporală Sârbă de la Karlovci, în 1726. Răscoala de la 1735 a izbucnit în rândul sârbilor, din cauza amenzilor excesive și a diferitelor forme de violență din partea spahiilor, dar și din cauza convertirii forțate la romano-catolicism, care a fost susținută de împăratul Carol al VI-lea. Răscoala s-a extins cu repeziciune și în Csongrád și Zarand.
Armata sârbă s-a adunat în Banat, iar maghiarii, sub conducerea lui Mihály Vértessy, i s-au alăturat, astfel încât numărul insurgenților a ajuns rapid la 500.000. Conform acordului, Pera urma să ia Aradul, împreună cu sârbii, iar conducătorul maghiarilor și Ioan de la Sebeș „Sebešćin” (conducătorul românilor), cetatea de la Gyula. În timpul negocierilor de predare a Aradului către insurgenți, armata regulată austriacă i-a învins pe insurgenți în apropiere. În armata țărănească s-a instalat dezordinea, iar bătrânul căpitan Pera, căzut prinzonier, a fost închis la Arad.
Căpitanii sârbi se aflau în spatele acelei revolte țărănești și, în calitate de organizatori, au fost separați de insurgenți. Petar Jovanović era pe cale să fie arestat și înainte, tot la Arad, împreună cu frații lui. Deși avea 80 de ani, a fost torturat și apoi trimis la Buda, împreună cu fiul său, Mihail, și alți câțiva participanți la rebeliune. Acolo au fost înlănțuiți într-o cușcă „de fier” într-un turn. Căpitanul Ranko Tekelija și colonelul Zak au primit pedepse cu suspendare, dar ceilalți au avut de îndurat pedepse cumplite. Tribunalul, prezidat de contele Imre Bakany, l-a condamnat la moarte și la pierderea tuturor bunurilor sale. Înainte de execuția propriu-zisă, preotul din Buda, părintele Nikola Milovanović, i-a administrat Sfânta Împărtășanie. În Buda, prin hotărâre judecătorească, a fost condamnat la moarte prin punerea pe roată, iar pedeapsa a fost executată în Piața Sfântul Gheorghe din Buda, pe 4 aprilie 1736.
După execuție, corpul său a fost dezmembrat și măruntaiele i-au fost scoase. Corpul mutilat a fost dus la Pécs, unde a fost spânzurat ca avertisment pentru sârbi. Apoi a fost împărțit în sferturi, iar fiecare parte a fost expusă în Arad și în alte localități care au participat la răscoală.
Amintirea bătrânului căpitan răsculat este păstrată de o placă memorială în Castelul Buda.
Țăranii maghiari i-au cântat emoționantul cântec „Moartea gloriosului Pero”, care începea astfel: „Deodată l-au cucerit pe Pero, în Arad, orașul negru…”.
O altă zonă puternic afectată de răscoală a fost sudul Banatului, până la frontiera dunăreană.
În 16 ianuarie 1739, generalul Lentulus a pătruns, cu trupele, în Banat.
„De la Poarta ardelenească până jos, la Dunăre, ard satele valahe!”, scria generalul Robert Scipio Freiherr von Lentulus în raportul său către Împărăție. Într-o singură zi, trupele imperiale au anihilat satele Marga, Măguri și Mărul, urmate imediat, în zilele următoare, de Crăjma, Mal, Bistra și Ohaba. Armata s-a îndreptat apoi, cu 400 de militari, spre cetatea Caransebeșului. Aici, a lăsat în urmă trei sute de cadavre de „oameni, femei, copii și fete, preoți și negustori”.
Satul Băni a rezistat la trei asedii ale armatei. La al patrulea, a fost nimicit. Uzești a fost ars din temelii și a rămas părăsit.
În 23 ianuarie 1739, armata imperială a atacat baricadele țăranilor din Slatina-Timiș. De pe baricadele improvizate, țăranii strigau: „Plecați din țara noastră!”.
Țăranii din Slatina-Timiș au fost masacrați până la unul de către armata imperială. În ziua de 30 septembrie 1739, țăranii valahi conduși de Popa Brenca de la Comorâște au fost învinși (câțiva capturați) de către soldații conduși de căpitanul imperial Wald. În această bătălie dramatică în care țăranii sunt înfrânți, 130 dintre ei au fost uciși și 39 au căzut prizonieri.
Spectacolul final, macabru, al Răscoalei, a avut loc în zilele de 11 și 12 octombrie 1739. Timp de două zile, 55 de țărani valahi au fost spânzurați pe un câmp lângă satul Denta.