Dintr-o definiție de dicționar, aflăm că „progresistul” este un partizan ardent al progresului pe plan politic, social, economic sau cultural, respectiv un adept al dezvoltării, al mersului înainte și al schimbării în bine a societății. Straniu pentru mine este însă faptul că dicționarul mai sus evocat nu insistă asupra identității, calității ori specificității scopului pe care îl urmărește un progresist, ci mai degrabă pune accentul pe crezul interiorizat de cel care crede în progres. Cei mai mulți dintre oameni sunt de acord cu ideea că progresul este, în esență, un lucru bun, pentru că el încapsulează idei și, respectiv, categorii subsumate unei socio-filosofii ascensionale: evoluție, dezvoltare, creștere, maturizare, îmbunătățire etc. Problema nu este progresul, ci progresismul. Acesta din urmă depășește limitele unei convingeri așezate în interiorul sferei de cuprindere a ideii de „mai bine” și pretinde — de cele mai multe ori, tacit și, prin urmare, disimulat — un categoric statut ideologic. Știu că sunt mulți dintre aceia care cred că ideologia — în calitatea sa de concept socio-filosofic, valorificabil în sfera științelor politice, dar și în confruntarea politică pragmatică — și-a dus traiul și și-a păpat mălaiul. Nu sunt puțini cei care au ajuns să creadă că, astăzi, locul ideologiei a fost luat de o așa-numită tehnocrație, la dispoziția căreia se găsește o birocrație, un fel de tandem simbiotic care își propune să guverneze societățile organizate politic așa cum un consiliu de administrație conduce și administrează patrimoniul unei corporații. Și mai știu și că această discreditare a ideologiei a condus la barbaria guvernărilor tehnocrate, care pot fi oricum, dar în niciun caz potrivite pentru un regim politic ce se pretinde a fi democratic, reprezentativ și pluralist.
Ce este progresismul? Dicționarele generaliste nu ne spun. O fac însă câteva dicționare specializate în arii terminologice din zona politologiei, a sociologiei sau a dreptului. Invariabil, progresismul este descris ca fiind o filosofie politică de stânga, care își propune să schimbe societatea, cu sau chiar fără acordul ei. El — progresismul — pretinde a se trage din iluminism și se asociază deseori cu liberalismul social (care este un curent al stângii politice moderate), cu social-democrația, ba chiar și cu creștin-democrație (din care, cât am reușit eu să înțeleg) preia doar ceea ce îi convine. Este însă evident, pentru oricine este dispus să gândească documentat pe marginea acestui subiect, faptul că progresismul subsumează un set de principii, valori și credințe cu un evident caracter colectivist. Progresiștilor le repugnă formulele tradiționale de viață individuală, sunt scârbiți de individualism și fetișizează ideea de interes de masă. Individul contează mai puțin, spre deloc, fiind precumpănitor, în orice situație, interesul de grup, pe care numai ei — progresiștii — sunt capabili să-l identifice, să-l definească, să-l descrie și, până la urmă, să-l impună. Sub pretexte care frizează deseori ridicolul — și care se pot numi „ecologism”, „feminism”, „corectitudine politică” sau „elgibitism” —, progresiștii promovează un model social în interiorul căruia tot ceea ce este tradițional, clasic ori majoritar acceptat trebuie înlocuit, spulberat sau, în cel mai bun caz, marginalizat. Ierarhiile și valorile asimilate de societate, decenii ori chiar secole la rând, trebuie nimicite, devalorizate sau chiar demonizate. Orice formă de verticalism social trebuie abandonat și înlocuit cu modele orizontale de viețuire colectivă, cu suprafață cât mai mare, dar cu o înălțime cât mai mică. Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Pentru a se impune, progresismul mizează pe violență, atât în confruntarea cu adversarii politici, cât și la nivel instituțional. Dată fiind neîmpărtășirea „valorilor progresiste”, nesupunerii în relația cu progresiștii ori critica făcută lor, numeroși angajați din sistemul instituțional al administrației publice sunt eliberați din funcțiile ocupate sub pretextul unor nesfârșite reforme, restructurări și reorganizări. Munca și proprietatea individuală, îndeosebi cea de dimensiuni mici și mijlocii, sunt supuse unui regim fiscal insuportabil. Adepții altor curente politice sunt desfigurați imagologic, prin atribuirea unor convingeri politice antieuropene, naționaliste sau suveraniste ori prin catalogarea acestora drept putiniști sau trumpiști (pentru că trumpismul este aproape la fel de rău ca putinismul). Toate acestea, în numele necesității ca lumea, societatea și oamenii să fie schimbați și determinați să gândească altfel — în acord cu tezele progresiste — și, eventual, să nu mai gândească deloc. Pentru atingerea acestui scop, trebuie generalizat modelul școlii fără carte și, totodată, vitregită de orice regulă de disciplină.
Din nefericire, în logica progresismului barbarizat, societatea se sectarizează și se scufundă în haos, nesiguranță sau deznădejde, fiind tentată, în străduința ei de a se salva, să privească spre forțe politice extremiste. Cum scăpăm de flagelul progresist? Singuri, doar noi, românii, nu o putem face. E nevoie de un context internațional favorabil și de o aliniere (politică) a planetelor în această țară. Din Statele Unite, au început să vină spre Europa câteva semnale încurajatoare, antiprogresiste. Apoi, câteva țări din Apusul Europei se pregătesc de alegeri parlamentare și/sau prezidențiale, în urma cărora, cel mai probabil, forțele politice conservatoare vor dobândi rezultate bune și, pe alocuri, chiar foarte bune. Noile realități politice euro-atlantice de după aceste alegeri vor genera efecte și în România. Partide care astăzi încă mai sunt calificate drept potrivnice intereselor Statului și ale Națiunii Române vor deveni, foarte repede, frecventabile și vor fi chemate la guvernare ori chiar vor pretinde exercițiul guvernării. Odată consumată această schimbare politică, cel mai probabil, ideologia progresistă va fi, treptat, abandonată. Fenomenul nu este și nici n-ar trebui privit în termenii unei catastrofe. Dar în contextul consumării lui, nu exclud apariția unor convulsii sociale. Va depinde de instituțiile politice, administrative și judiciare — scăpate de „morbul progresist” — să recupereze ordinea publică, eventual periclitată de aceste convulsii. Mai apoi, într-un climat de pace socială, fără excese și în deplin respect pentru drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor, trebuie reconstruită societatea, nu atât din perspectivă socio-economică și instituțională, cât mai ales din punct de vedere etic și moral. O perspectivă care obligă la reconstrucția ierarhiilor, la reinteriorizarea valorilor tradiționale, la reîntronizarea disciplinei sociale, la recuperarea gustului pentru muncă, la reconștientizarea rolului social al familiei și, nu în ultimul rând, la reașezarea în mințile și în sufletele românilor a civismului și a patriotismului echilibrat, acela care (îți) pretinde să-ți iubești discret, decent și responsabil țara, fiind mândru că, într-un fel sau altul, îi aparții.
